Filă de poveste cu Dinu Lipatti

Cine a păşit pragul Muzeului Memorial „Mihail Sadoveanu“ de la Schitul Vovidenia-Neamţ a observat cu siguranţă că în salonul casei tronează un maiestuos pian, marca Bösendorfer, la care, precizează însemnările colecţiei muzeale, a cântat şi Dinu Lipatti. Vă mărturisesc că în primii ani de ghidaj spuneam acest lucru turiştilor oarecum mecanic, fără a şti prea bine de cine vorbeam. Într-una din zile, însoţind un mic grup, ajunşi în faţa pianului, i-am pus la curent pe vizitatori cu istoria sa, amintind numele lui Lipatti. Atunci o doamnă de vârsta a treia, tresărind, vizibil emoţionată la auzul cuvintelor mele, m-a rugat să-i îngădui a atinge clapele care, deşi au peste o sută de ani, cu mici probleme, sună excelent şi astăzi. Surprinzător, turista a uluit asistenţa, căci mâinile-i delicate alergau de zor pe claviatura bătrânului instrument, trezindu-l parcă dintr-un somn prelung. Sfârşindu-se neaşteptatul recital, ne-a înştiinţat că am audiat un fragment din Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră, compus chiar de Dinu Lipatti. A continuat apoi să mă uimească, rostind cu nostalgie: „Părinte, în tinereţile mele am avut bucuria să-i fiu studentă. Acest om a făcut cinste nu doar muzicii româneşti, ci şi naţiei noastre. Se purta atât de smerit, încât ţi se părea că se sfia de darul extraordinar cu care Dumnezeu l-a înzestrat“.

Am hotărât să relatez minunata întâmplare, deoarece pe 19 martie, anul acesta, se împlinesc 98 de ani de la naşterea distinsului artist. Ca atare, aş vrea să-i creionez în câteva rânduri o schiţă biografică.

Lipatti a văzut lumina zilei pe 19 martie 1917, în capitala ţării. Tatăl era un apreciat violonist, iar mama studiase pianul. Planul lor părea evident: micuţului Dinu-Constantin i se pregătea o existenţă însoţită de muzică. Poate că de aceea la încreştinarea sa, familia i-a ales un naş celebru: pe George Enescu. Copilul a confirmat înclinaţia spre armoniile sonore încă din primii ani de viaţă. Consecvenţi, părinţii l-au înscris la

cursurile de pian ale celebrei profesoare Florica Musicescu, fiica renumitului compozitor şi muzicolog ieşean Gavriil Musicescu, una din întemeietoarele şcolii pianistice din România, care l-a supus unui program riguros de pregătire, şlefuindu-i talentul nativ.

A intrat la Conservatorul din Bucureşti, remarcându-se de departe ca un student eminent. Selectat să participe la concursul internaţional de la Viena, din 1934, a avut o prestaţie excepţională. Impresionat de calităţile uluitoare ale tânărului bucureştean, Alfred Cortot, celebrul pianist francez, membru al juriului, l-a invitat la Paris, să-şi desăvârşească pregătirea sub conducerea sa, la École Nationale de Musique. Onorat de propunere, Lipatti şi-a perfecţionat arta interpretativă în capitala franceză, luând, totodată, lecţii de compoziţie şi de dirijat. Pentru tânărul artist, anul 1936 a fost unul de căpătâi: şi-a început cariera internaţională, deşi abia împlinise 19 ani. A cântat în numeroase oraşe europene, cu fiecare apariţie faima sa crescând.

Războiul l-a determinat să părăsească Bucureştiul. În 1943 s-a mutat în Elveţia, devenind profesor la Conservatorul din Geneva, deşi avea doar 26 de ani. Studenţii se arătau captivaţi de charisma ilustrului lor mentor, căci Lipatti se dovedea un excelent pedagog. Concomitent, şi-a continuat activitatea concertistică, în recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre celebre. O noutate demnă de consemnat o reprezintă imprimările lui pe discuri realizate în studio. În pofida imperfecţiunilor tehnice, ele au rămas mărturii de necontestat ale geniului său.

Faima ilustrului român a trecut Oceanul, el primind invitaţia de a concerta în America. Dar, în timp ce-şi pregătea turneul, existenţa i s-a tulburat iremediabil de o veste cutremurătoare: suferea de boala Hodgkin, o formă de leucemie. După o ameliorare aparentă, datorată cortizonului, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti s-a agravat galopant. Cu toate acestea, n-a renunţat să urce pe scenă, chiar dacă era conştient că viaţa i se apropia de epilog. Cu câteva luni înainte de fatidicul moment, pe 16 septembrie 1950, şi-a susţinut ultimul concert în Franţa, la Bensançon. În a doua parte a recitalului i s-a făcut rău, încât a trebuit să întrerupă spectacolul. După o lungă pauză, în care publicul a stat nemişcat în sală, empatizând cu suferinţa genialului artist, Lipatti a reapărut şi, cu eforturi supraomeneşti, a interpretat un fragment din tulburătoarea compoziţie a lui Bach, „Iisus este bucuria mea“.

La 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a apus, în vârstă de numai 33 de ani, ţinând în mâini  partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven. Apropiaţii spun că înainte de a-şi începe călătoria spre Cer a exclamat: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzică, trebuie să fii ales ca instrument al lui Dumnezeu“.

Parafrazându-l, putem afirma fără tăgadă că, prin tot ceea ce a lăsat moştenire culturii române, Dinu Lipatti a fost instrumentul ales de Dumnezeu, care să cânte, alături de alţi corifei ai naţiei noastre, frumuseţea şi spiritualitatea neamului românesc.