Hârtia de ziar

Hârtia de ziar are în ea ceva nevăzut. Simțurile noastre o găsesc specială prin textura, culoarea, mirosul, subțietatea și desfășurarea specifice, astfel încât cititul ziarului este o experiență ca nici o alta. Dar, dincolo de ceea ce se lasă descoperit de către simțuri în această experiență, există ceva ce mișcă spiritul în moduri neașteptate, uneori într-o dinamică subtilă care-l înalță pe niveluri tot mai rafinate de erudită viețuire, alteori, poate că rareori, prin mișcări abrupte și intense, capabile să schimbe însuși cursul vieții. Contactul cu hârtia de ziar poate înlesni, în mod miraculos, asemenea experiențe.

Am trăit două astfel de momente de fascinație în fața ziarului și ambele mi-au răsucit existența. Prima dată când am simțit în mâini hârtia de ziar uram scrisul și iubeam pictura. Era după primul an școlar, când caligrafia încă era o suferință, iar stiloul părea că tortura caietul filă cu filă. Pensula era altfel; era blândă, mângâia tandru foaia și o împodobea în culori vibrante. Revenit dintr-o tabără internațională de pictură care a avut loc la Chișinău, purtam în mâini un premiu care mă motiva să țin pensula și mai aproape de inimă în viața care mi se așternea înainte. Mi-a ajuns însă în mâini un ziar local care a găsit de cuviință să încadreze pe trei coloane „povestea micilor pictori moineșteni care s-au întors de la Chișinău cu tolba plină de premii”. Omul care a scris acele rânduri nu a avut culori, a avut doar litere. Și nu am înțeles cum cu litere a reușit să întrupeze pe o foaie de ziar starea de bucurie care ne locuia. A fost un moment de fascinație care mi-a descoperit că literele sunt mai încăpătoare decât culorile și nicidecum mai puțin vii. Am început să îndrăgesc dintr-odată condeiul și să uit încet-încet pensula. Hârtia de ziar se desfășura acum ca o fereastră spre o lume în care infinitele posibilități de învecinare a literelor dau sufletului tot atâtea șanse de se împărtăși altora și de alții, de a-și striga bucuriile și durerile și de a agonisi din lumina celorlalți.

O a doua întâlnire providențială cu hârtia de ziar a avut loc ceva ani mai târziu. Ca elev al Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț am avut șansa de a practica scrisul în revista școlii pe care o și îngrijeam din încredințarea părintelui director Ioan Mihoc. În 29 august 2007, la Mănăstirea Secu din județul Neamț, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Era încă vacanță, dar mi-am dorit să particip la acest moment istoric, neștiind că o nouă întâlnire cu hârtia de ziar avea să-mi pună viața pe alte coordonate. La finalul slujbei, am găsit așezat într-un cerdac un teanc de ziare destinate pelerinilor. Atunci am luat pentru prima dată în mâini Ziarul Lumina. Am retrăit starea de fascinație experimentată la prima întâlnire cu foaia de ziar, dublată însă de această dată de noutatea absolut provocatoare a conceptului editorial. Ceea ce țineam în mâini era primul ziar cu profil ortodox din România și, aveam să aflu mai târziu, din întreaga lume. Hârtia acestui ziar era specială. Avea în ea ceva nevăzut! Iar prin literele ei căuta să comunice Nevăzutul. Au fost câteva secunde în care rămăsesem împietrit în admirație, suficiente însă pentru a naște în mine dorința de a-l descoperi mai mult. Am petrecut apoi ultimul an de seminar într-un soi de nerăbdare. Cum am ajuns la București, în primul an de facultate, am bătut la ușa redacției Ziarului Lumina timid, dar hotărât. Iar ușa s-a deschis pentru că, dincolo de ea, erau oameni foarte tineri, aflați și ei în efervescența începutului și într-o energie de creație și de lucru mai degrabă integratoare decât concurențială. Nu aveam experiență, eram doar un student, dar a fost loc și pentru mine. Cu puțină îndrumare din partea viitorilor colegi, am publicat primele rânduri în Ziarul Lumina în octombrie 2008.

Anii care au urmat au fost cei mai buni ani ai mei. Eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă, dar adevărata școală mi-a fost Ziarul Lumina. Am învățat în redacție nu doar o meserie, ci și un fel de a fi în lume. Se cerea o scriitură corectă, clară și concisă, dar și o anumită așezare sufletească din partea celui care scrie; virtuțile stilului jurnalistic nu erau suficiente într-un asemenea mediu de lucru dacă nu se vedea măcar un efort de a șlefui și virtuțile sufletului. Era importantă pentru toți atmosfera de prietenie și de pace și fiecare participa la construirea acestui climat șle­fuindu-se zilnic pe sine, primenindu-se. Micile momente de tensiune care apăreau inerent se consumau cu multă pasiune, dar și cu mult echilibru și, absolut de fiecare dată, cu iertare. Oamenii Luminii au știut mereu să ierte! Și să ofere! Generozitatea era filosofie de lucru. Nimeni nu păstra pentru el ceva din tainele meseriei, ci împărtășea totul cu ceilalți pentru că doar astfel, în stare de împăr­tășire reciprocă, Lumina se lasă răspândită.

Ne antrenam unii pe alții în rigoare și responsabilitate. Nu existau greșeli mici și greșeli mari. Toate greșelile erau mari pentru că, odată tipărite, rămân greșeli în veac. De aceea, fiecare cuvânt era „întors pe toate părțile” ca să exprime exact ceea ce trebuie să exprime. Nuanțele erau absolut importante și dezbăteam intens asupra lor în colectiv pentru a ne responsabiliza reciproc. Cei mai tineri, recrutați dintre studenții teologi și fără experiență în presa laică, am învățat meseria stând lipiți de editorul care verifica preliminar textul, de corectorul care vedea și cele mai mici greșeli și de redactorul-șef care amenda prompt orice lacună în exprimare, orice clișeu și orice exagerare în stil sau în termeni. Toți aveau un simț al firescului pe care-l cultivau și îl puneau ca măsură. Aceasta a făcut mereu din „Lumina” o școală de presă foarte serioasă.

Ziarul Lumina este pentru mine un loc spre care privesc cu foarte multă recunoștință. Tinerețea mea a fost luminoasă datorită acestui loc și mai ales oamenilor care îl însuflețesc. Un copil care s-a mirat cândva de partea nevăzută a hârtiei s-a simțit fericit să crească într-un loc în care hârtia de ziar s-a subțiat pe sine suficient cât să lase a trece prin ea cu ­generozitate Lumina!

* Arhid. Gheorghe-Cristian Popa este consilier ­patriarhal coordonator şi director TRINITAS TV. A făcut parte din redacția Ziarului Lumina între anii 2010 şi 2015