Hristofanii în Vechiul Testament - Fiul Omului

Cititorilor Sfintei Scripturi le este cunoscut faptul că Mântuitorul Iisus Hristos Se numește pe Sine în mod consistent, pe parcursul celor patru Evanghelii, Fiul Omului. Domnul nu alege această expresie în mod arbitrar, ci Se bazează pe o tradiție vechi-testamentară bine împământenită în vremea Sa. În perioada premergătoare activității Sale pământești s-a născut, în gândirea religioasă iudaică, ideea unei persoane divine cunoscute drept Fiul Omului, persoană la care Mântuitorul Hristos face referire în mod incontestabil. Pentru a înțelege cine pretinde Iisus Hristos a fi, atunci când folosește acest titlu, trebuie să adresăm și noi întrebarea mulțimilor: „Cine este acesta, Fiul Omului?” (Ioan 12, 34).

În limba ebraică a Sfintei Scripturi, cuvântul „adam” desemnează atât noțiunea de om, cât și pe cea de umanitate. Nu întâmplător, Adam este și numele primului om creat de Dumnezeu. Un alt termen care poate fi tradus prin cuvântul om este „ish”, însă sensul său principal este acela de bărbat. Cele două cuvinte apar împreună, spre exemplu, în Numerii 23, 19: „Dumnezeu nu este ca omul (ish), ca să-L minţi, nici ca fiul omului (adam), ca să-I pară rău”. Expresia folosită aici se referă în mod limpede la cineva care este fiu al lui Adam, nu la un simplu fiu al unui părinte uman. În plus, cuvintele „fiul lui” constituie ele însele un idiom ebraic: a fi fiul cuiva înseamnă a oglindi însușirile sau caracterul părintelui, a purta chipul său. Această idee este ilustrată de episodul în care iudeii, care se declară fiii lui Avraam, Îl confruntă pe Mântuitorul, însă Domnul îi dojenește numindu-i fiii tatălui lor, diavolul, pentru că asemenea lui și ei mint și caută să Îl ucidă (Ioan 8, 37-44). Așadar, expresia „fiul omului/fiul lui Adam” nu desemnează doar o simplă persoană umană, ci arată că respectiva persoană posedă o trăsătură specifică lui Adam, întâiul om. 

„Ce este omul, că i Te-ai făcut cunoscut, sau fiul omului, că-l iei în seamă?“

În concepția populară, Adam se face vinovat de răspândirea păcatului în întregul neam omenesc, fiind afectați toți urmașii săi. Cu toate acestea, atât tradiția religioasă iudaică pe fondul căreia textele Noului Testament au apărut, cât și primii Părinți ai Bisericii, îndeosebi până la Fericitul Augustin, nu l-au privit astfel pe Adam. Primul om era văzut ca fiind cel care a adus asupra nea­mului omenesc nu păcatul, ci moartea. Adam nu reprezenta atât originea păcatului omenesc, cât cea a mortalității. Într-adevăr, păcatul lui a adus moartea în lume, însă răspândirea păcatului și cea a stării de stricăciune și degradare erau văzute ca având cauze deosebite, dar înrudite, prezentate ulterior în Cartea Facerii. Propagarea păcatului este ­ea însăși rezultatul intrării în lume a morții. Chiar textele Noului Testament îl văd pe Adam drept sursa mortalității. Putem oferi ca exemplu textul menționat anterior, unde diavolul este descris ca fiind „de la început ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), sau paralela pe care Sfântul Apostol Pavel o realizează între Adam și Hristos (Romani 5, 12-17). Din cele afirmate mai sus rezultă că folosirea expresiei „fiul omului” în Vechiul Testament are rolul de a aminti unei persoane de mortalitatea, slăbiciunea și fragilitatea sa, precum reiese din texte ca Iov 25, 6; Psalmii 8, 4; 143, 3; Isaia 51, 12 etc. „Fiul omului” este, de asemenea, expresia cu care Dumnezeu i Se adresează în mod constant Profetului Iezechiel, care își trăiește viața în exil. Și Prorocul Daniel, aflat într-o situație similară, este numit astfel (pr. dr. Stephen De Young, The Religion of the Apostles: Orthodox Christianity in the First Century, Ancient Faith Publishing, 2021). 

Două Puteri în cer: Cel Vechi de Zile și Fiul Omului

În același timp, Cartea Profetului Daniel prezintă apariția unei Persoane distincte, posesoare a unui statut special, cunoscută ca Fiul Omului. În capitolul 7, prorocul are o viziune prin care i se prezice succesiunea unor imperii ce vor stăpâni pe rând lumea cunoscută. La finalul acestei succesiuni, Daniel este martorul unei scene de judecată în cadrul căreia Dumnezeul lui Israel, Cel Vechi de Zile, Își ocupă locul pe tron, în mijlocul sfatului divin, și judecă răutatea și fărădelegea acestor imperii și a tuturor neamurilor pământului. Ca rezultat al judecății, Dumnezeu le ia stăpânirea („exousia”, în limba greacă, însemnând autoritatea) acestor popoare, dar le permite să mai existe „până la o vreme” (7, 12). În acest moment, Daniel pri­vește venirea pe norii cerului, înain­tea Celui Vechi de Zile, a cuiva „ca Fiul Omului”, și Lui I se dă întreaga stăpânire, slavă și putere pe care Dumnezeu a luat-o de la neamurile pământului. Astfel este inaugurată stăpânirea veșnică a acestei Persoane care primește o „împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (7, 14).

Descrierea acestei Persoane, ilustrată de Prorocul Daniel, prezintă două aspecte importante. În primul rând, profetului i se pare că noul venit este cineva ca un fiu al omului, în sensul că îi pare a fi o persoană umană, un urmaș al lui Adam. În al doilea rând, însă, Cel văzut de Daniel vine pe norii cerului. Pentru omul antic din Orientul Apropiat și nu numai, capacitatea de a umbla pe norii cerului era un simbol al divinității, un atribut specific anumitor zei precum Baal sau Zeus. În textele antice cunoscute acum sub numele de Ciclul lui Baal, protagonistul poartă chiar titlul de „Călăreț al Norilor”. Din motive evidente, fiii lui Israel au rezervat acest limbaj exclusiv pentru Iahve, Dumnezeul lor, pentru a-I descrie puterea și slava, așa cum reiese din texte ca Psalmul 103, 4, citit la fiecare slujbă a Vecerniei, sau Isaia 19, 1: „Iată, Dom­nul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei”. În acest punct merită să amintim că Scriptura nu este rezultatul exercitării unor influențe religioase ale popoarelor păgâne din jurul Israelului, așa cum afirmă în mod repetat detractorii moderni ai creștinismului. Vechiul Testament descrie deseori realități spirituale asemănătoare celor întâlnite în religiile păgâne din Orientul Antic, cum este cazul atributului divin al umblării pe nori, însă nu o face datorită unor influențe religioase străine, ci întotdeauna în mod polemic, pentru a combate concepțiile eronate ale celorlalte popoare. Pentru autorii biblici, numai Domnul umblă pe norii cerului fiindcă El este Creatorul tuturor, Cel Preaînalt. Zeii păgâni își arogă pe nedrept asemenea atribute pentru că, dată fiind natura lor de ființe spirituale căzute, se străduiesc constant să îi înșele pe oameni, îndepărtându-i de la închinarea Adevăratului Dumnezeu. De aceea Moise poate afirma cu tărie că „nimeni, o Israele, nu este ca Dumnezeu, Care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău şi pe nori întru slava Sa” (Deuteronom 33, 26).

Așadar, sosirea pe norii cerului a acestei Persoane în Daniel 7, 13 îl determină pe autor să îl descrie pe noul venit drept cineva ca un Fiu al Omului, având aparența unui simplu om dar posedând în mod limpede trăsături divine. Cititorii originali ai Cărții lui Daniel au remarcat dubla reprezentare a acestei Persoane și s-au străduit, pe parcursul secolelor ce au urmat, să înțeleagă cine este Fiul Omului. Unii L-au considerat pe Fiul Omului drept o figură emblematică a trecutului, precum Enoh, Moise, Ilie sau David, proslăvită de Dumnezeu și a cărei revenire pe pământ era așteptată. Alți interpreți iudei au afirmat că Fiul Omului este o ființă divină creată de Dumnezeu și înzestrată ulterior cu trăsături umane, idee regăsită mai târziu în erezia ariană. În același timp, anumiți cititori ai Cărții lui Daniel au intuit, în mod corect, că Fiul Omului este o a doua Persoană dumnezeiască, un alt ipostas veșnic al lui Iahve, Dumnezeul lui Israel, Care, la un moment dat în istorie, Se va întrupa în Persoana lui Mesia Cel mult așteptat. Dintre indiciile referitoare la dumnezeirea Fiului Omului pe care textul din Daniel 7 le oferă, reprezentativ este așezarea tronurilor, unul din ele fiind ocupat de Cel Vechi de Zile (7, 9). Textul nu precizează în mod explicit numărul scaunelor așezate în „sala de judecată”, însă numeroase indicii sugerează existența a două tronuri. Oferirea celui de-al doilea tron Fiului Omului nu este relatată, însă devine foarte plauzibilă odată cu inaugurarea împărăției și a stăpânirii Sale eterne. Interpretarea conform căreia tronurile multiple ar aparține membrilor sfatului divin, respectiv sfin­ților îngeri, este infirmată și de existența, în tradiția religioasă iudaică, a atributului tronului divin al slavei, care Îi este propriu numai lui Dumnezeu (Andrei Orlov, The Glory of the Invisible God: Two Powers in Heaven Traditions and Early Christology, T&T Clark, 2019). Întregul episod confirmă faptul că fiii lui Israel, credincioșii Vechiului Legământ, nu erau monoteiști unitarieni, ci aveau conștiința că Dumnezeu există ca minim două ipostasuri.

„Vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă“

Mântuitorul Iisus Hristos Își aplică în mod constant titulatura de Fiul Omului, cunoscând foarte bine tradiția religioasă formată în jurul acestei Persoane divine. Nu în mod întâmplător, Domnul afirmă în repetate rânduri că Fiul Omului va veni pe norii cerului cu putere, înconjurat de sfinții îngeri, să judece lumea (Matei 13, 41; 24, 30; 25, 31; Luca 21, 27). Poate cea mai clară situație în care Mântuitorul Hristos Se identifică cu Fiul Omului este cea zugrăvită în Matei 26 și Marcu 14, când Iisus este adus în fața Sinedriului pentru a fi judecat și condamnat la moarte. În Sfânta Evanghelie după Marcu, aflându-Se îna­intea arhiereului, Iisus este întrebat în mod direct dacă El este Mesia (14, 61). Un răspuns pozitiv ar fi oferit iudeilor șansa de a-L acuza că este un disident politic periculos, menit să aducă asupra tuturor mânia romanilor. Răspunsul Domnului, însă, merge mult mai departe, pentru că pe lângă confirmarea statutului mesianic, Iisus afirmă că este și Fiul Omului care stă la dreapta Celui Atotputernic și vine spre judecată pe norii cerului (14, 62). Reacția extremă a lui Caiafa, de a-și sfâșia hainele și de a impulsiona adunarea să constate blasfemia (14, 63-64), arată nu doar că răspunsul Domnului nu a fost cel așteptat, ci și că toți cei prezenți înțelegeau că Fiul Omului este o Persoană dumnezeiască. Pentru iudei, să îți revendici descendența din David și statutul mesianic nu era o blasfemie. Să afirmi că ești Dumnezeu era.

Identificarea Mântuitorului cu Fiul Omului este deosebit de grăitoare. Așa cum am observat cu alte ocazii, autorii Noului Testament afirmă fără echivoc că Iisus Hristos este a doua Persoană a Dumnezeului lui Israel, întâlnită în perioada Vechiului Legământ ca Îngerul Domnului sau Cuvântul Domnului. În acest caz, pe lângă autorii nou- testamentari (Apocalipsa 1, 13), Hristos Însuși Se identifică cu Fiul Omului. Spre deosebire de celelalte hristofanii vechi-testamentare, Fiul Omului din profeția lui Daniel este în mod explicit Dumnezeu și Om. În plus, viziunea Prorocului Daniel oferă cadrul misiunii Mântuitorului, distingând între întâia și a Doua Sa Venire. Punctul culminant al misiunii Fiului Omului este cel în care stăpânirea (exousia) este luată de la neamuri și oferită Lui (Daniel 7, 12-14). Mântuitorul Hristos confirmă, chiar înainte de Înălțarea Sa, înfăptuirea acestui eveniment cosmic: „Mi s-a dat toată puterea (exousia) în cer și pe pământ” (Matei 28, 18). Cu toate că neamurile păgâne vor continua să existe „până la o vreme”, așa cum Daniel a profe­țit, ele au fost judecate și stăpânirea lor a fost dăruită Domnului, fiind astfel statornicită Împă­răția Sa veșnică. Misiunea primită de Apostoli și încredințată Bisericii, de a răspândi Evanghelia Mântuitorului la toate neamurile, continuă până la sfârșitul timpului, atunci când Fiul Omului Se va întoarce așa cum S-a înălțat, pe norii cerului, să judece viii și morții.