Iertare și dezlegare

Ne apropiem de slăvita sărbătoare a Naşterii Domnului. Postim, ne străduim să ne depărtăm de tot ce ne desparte de voia şi porunca divină. Cu pocăință ne plecăm genunchii la scaunul Sfintei Spovedanii, unde Preamilostivul Dumnezeu aşteaptă să ne întindă braţele Sale iubitoare şi iertătoare, precum în arhicunoscuta parabolă a fiului risipitor, ca să ne smulgă din ghearele morţii şi să ne redea demnitatea de fii ai Săi. Gestul duhovnicului de a ne aşeza pe creştet epitrahilul tocmai acest aspect îl surprinde. Ca fiinţe purtătoare de trup, avem nevoie de asemenea acţiuni concrete pentru a simţi şi fizic binecuvântarea primită de la Hristos, prin mâna şi gura slujitorului Altarului. Din aceeaşi categorie de gesturi liturgice face parte şi punerea mâinilor preotului pe creştetul celui care s-a spovedit în timpul rostirii formulei de dezlegare: „Te iert şi te dezleg”. De unde au învăţat duhovnicii aceasta? Pericopa evanghelică citită acum două duminici ne relatează modul minunat al Mântuitorului Hristos de a o tămădui pe femeia gârbovă: punându-Şi mâinile asupra ei, a rostit: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Or, dezlegarea de păcate reprezintă exact izbăvirea de „gârbovirea duhovnicească”. De aceea trebuie să împlinească corect gestul dezlegării păcatelor, ţinând mâinile aşezate - cel puţin dreapta - pe creştetul penitentului, căci Spovedania se mai numeşte „al doilea botez”, altfel spus, o nouă creaţie. Prin fiecare Sfântă Taină, omul este „re-creat”, adică reaşezat într-o nouă relaţie cu Dumnezeu. De aceea în mai toate aceste slujbe, prin anumite acte ritualice, se evidenţiază prezenţa „mâinii” lui Dumnezeu, care re-creează firea umană căzută.

Vasăzică, punerea mâinilor pe creştetul credinciosului în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei nu este opţională, ci obligatorie, semnificând prezenţa mâinii lui Dumnezeu peste cel venit să se împace cu El. În Biserica noastră se foloseşte formula alcătuită de Sfântul Mitropolit Petru Movilă; influenţat de scolastică, el a părăsit, parţial, vechea formulă bizantină, în favoarea celei latine: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”.

Formula greacă sună astfel: „Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit nevredniciei mele, eu umilitul şi păcătosul nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu, dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute, pentru acela şi noi îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, să ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”. Să remarcăm că formularea dezlegării din rânduiala grecească se arată mult mai greoaie şi mai lungă. Ce s-ar face preoţii în marile posturi, când spovedesc sute de enoriaşi, dacă ar trebui s-o rostească aşa? Cu siguranţă nu le-ar veni foarte uşor. De altfel, conţinutul formulelor de dezlegare la Taina Spovedaniei a variat adesea de-a lungul istoriei.

Şi acum să încercăm să răspundem unei aparente dileme legată de iertare și dezlegare: „Ne putem spovedi fără a primi dezlegarea?”. În rugăciunea de dezlegare se manifestă şi lucrează harul tămăduitor al lui Hristos care distruge, înlătură toată neputinţa, restaurează sufletul, restituindu-i sănătatea şi harul primite la Botez, dar pierdute ulterior în parte, din pricina păcatelor. Dezlegarea îl asigură pe penitent că păcatele trecute i s-au iertat şi-i oferă simţământul eliberării interioare, al păcii şi bucuriei duhovniceşti; creştinul se spovedeşte nu numai din cauza părerii de rău pentru greşelile comise, ci şi din dorinţa de a-şi regăsi nevinovăţia firii restaurate la Botez, pângărită prin păcate. Din acest punct de vedere, pocăinţa este îndreptată înspre viitor. După dezlegare, ne aflăm din nou împăcaţi şi uniţi cu Biserica, fiindcă păcatul ne separase de trupul lui Hristos, de harul îndumnezeitor, de comuniunea sfinţilor, de comunitatea bisericească. Dar dacă, în urma mărturisirii, a examinării stării penitentului, duhovnicul nu se convinge de hotărârea şi angajarea concretă a creştinului de a părăsi păcatul, poate amâna dezlegarea, cu scopul de a-l determina la o implicare efectivă în lupta cu răul. Amânarea dezlegării îl opreşte automat pe credincios să se apropie de Sfântul Potir. Nerostirea formulei de dezlegare nu presupune un refuz, ci urmăreşte mai degrabă o conştientizare a fiului/fiicei duhovniceşti spre a sa îndreptare.

Părintele Liturgicii româneşti, pr. Vasile Mitrofanovici, în manualul său, chiar prezintă câteva cazuri în care se cuvine ca preotul să se abţină a dezlega păcatele celui spovedit: pe ale necredincioşilor - cei veniţi spre a se mărturisi nu din dorinţa curăţirii de păcate, ci din curiozitate, mânaţi de vreo conjunctură; pe ale ereticilor, schismaticilor, dar şi pe ale celor legaţi de alţi duhovnici. Ultimii pot fi dezlegaţi doar dacă preotul care i-a legat a decedat ori a plecat departe, iar întâlnirea cu el este peste putinţă. Mai există o situaţie deosebită: duhovnicul rosteşte dezlegarea păcatelor, dar nu-ţi îngăduie să te împărtăşeşti. Părintele Nicolae Nicula ne lămureşte astfel: „Păcatul săvârşit şi mărturisit se iartă, dar starea de boală creată de el rămâne şi trebuie vindecată prin oprirea de la Împărtăşanie, însă credinciosul trebuie îndrumat să facă multe fapte ale milei sufleteşti şi trupeşti şi, alături de stăruitoare rugăciuni, va primi vrednicia de a se împărtăşi”.