În Europa se ridică moschei, iar creştinii saudiţi trăiesc ca-n catacombe

În ciuda lungilor dispute pe parcursul istoriei, Creştinismul şi Islamul au reuşit să convieţuiască. Ba, mai mult decât atât, s-au influenţat, într-o măsură mai mare sau mai mică, reciproc. În cazul Islamului, sigur că influenţele înspre Creştinism sunt nesemnificative, ţinând seama de faptul că a apărut cu mai bine de o jumătate de mileniu mai târziu, fiind purtătorul unei bogate moşteniri iudeo-creştine.

Erezia ismaeliţilor

Dacă e să invocăm un motiv care se regăseşte în întreg Coranul, acela este legat de imaginea despre Judecata de Apoi şi despre viaţa de după moarte, în care s-ar recunoaşte, în mod cert, atât creştinii, cât şi iudeii secolelor VI-VII, când a apărut Islamul. Tot la fel, instituţia Ramadanului se regăseşte în perioada postului creştin, aşa cum a apărut el în Siria creştină. În contrast cu aceasta, creştinii s-au lăsat influenţaţi de evlavia musulmană, aşa cum se observă cel mai bine în rândul credincioşilor copţi. De asemenea, iconoclasmul, lupta împotriva cultului icoanelor, declanşată în secolul al VIII-lea de către împăratul Leon al III-lea Isaurul, prin edictul din anul 725, au fost motivate de faptul că iudeii şi mahomedanii refuzau să se convertească la Creştinism, întrucât Biserica creştină ar admite închinarea la icoane şi, implicit, idolatria.

În opinia unor analişti, cea mai importantă întrebare pe care Islamul de azi o ridică, în relaţia sa cu Creştinismul, este dacă, într-adevăr, Islamul este o religie de sine, care se deosebeşte de Creştinism, precum şintoismul sau hinduismul, sau dacă nu cumva e vorba de două religii surori care s-au separat şi au evoluat în contexte diferite. Creştinismul Evului Mediu, începând cu Sfântul Ioan Damaschinul (secolul al VIII-lea), a înţeles Islamul ca pe o deviaţie de la Creştinism, respectiv ca pe o erezie a ismaeliţilor. Şi este indiscutabil faptul că Sfântul Ioan Damaschinul dispunea de informaţii de primă mână, spre deosebire de teologii din următorul mileniu. La rândul său, Dante îl desemna pe Mahomed ca pe cel mai mare eretic, ca pe unul care seamănă scandal şi schismă. Musulmanii, dimpotrivă, îl consideră ca pe ultimul şi cel mai mare profet, iar Coranul drept ultima şi completa Revelaţie adusă omenirii.

„Fraţii“ musulmani

Mergând pe aceeaşi linie, apar şi alte întrebări. Multe Biserici creştine din Europa şi America de Nord, mai ales din rândul celor socotite „liberale“, s-au pronunţat împotriva oricărei misiuni în lumea iudaică, apreciind că un asemenea lucru ar contraveni legământului lui Dumnezeu cu poporul Israel. La rândul lor, musulmanii pretind acelaşi lucru, motivând că în Coran se află adevărul lui Dumnezeu în deplinătatea sa, că oricine descoperă acolo calea spre Dumnezeu.

Desigur, există multe motive, astăzi, pentru creştinii europeni să intre în dialog cu Islamul, după cum, tot la fel de bine, există temeiuri care îi determină atât pe creştini, cât şi pe musulmani să rămână departe unii de alţii, să se ignore sau, mai grav, să se provoace reciproc. În mod lăudabil, papa Ioan Paul al II-lea a manifestat o deschidere reală a Bisericii Catolice faţă de musulmani, socotindu-i aliaţi în lupta împotriva secularismului occidental. În diferite ocazii, papa a vorbit chiar despre „fraţii“ musulmani. De asemenea, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care a vizitat, în anul 2001, moscheea din Damasc.

Cea mai mare moschee din Europa, la Roma

Dacă Bisericile creştine au înţeles întocmai sensibilitatea lumii musulmane faţă de o prezenţă misionară creştină în spaţiul ei, nu acelaşi lucru s-a întâmplat din partea celei din urmă. Făcând referire la creşterea numărului comunităţilor musulmane în Europa şi la prezenţa misionară tot mai mare a acestora, sprijinite de banii obţinuţi din petrol în ţările arabe, un arhiepiscop din Italia afirma că acest fapt nu mai poate fi ignorat. La rândul său, cu mult mai categoric, Alain Besançon avertiza: „Istoria ne învaţă că o convieţuire prietenească între Islam şi Creştinism este dificilă“ (John L. Allen jr., „Europeâs Muslims Worry Bishops“, în National Catholic Review, 22 octombrie 1999). Conducătorii unor Biserici au atras atenţia asupra faptului că situaţia creştinilor din ţările musulmane trebuie mai bine monitorizată. Musulmanii din Europa nu pot pretinde libertate religioasă deplină, spun ei, atâta vreme cât comunităţile creştine din ţările musulmane nu se bucură de aceleaşi drepturi ca şi musulmanii. Nici măcar în ţările cu un regim oarecum liberal, creştinii nu pot face misiune în favoarea propriei lor religii. Sintetizând părerile reprezentanţilor unor Biserici creştine, John Allen subliniază următoarele: „Dacă arabii saudiţi pot cheltui 65 de milioane de dolari pentru construirea la Roma, în umbra Vaticanului, a celei mai mari moschei din Europa, atunci şi creştinii ar trebui să aibă voie să construiască Biserici în Arabia Saudită“. Episcopul catolic responsabil pentru acea parte a lumii descrie situaţia creştinilor din Arabia Saudită ca pe una care aminteşte de vremea „catacombelor“. (The Word from Rome, în National Catholic Review, 31 martie 2006)