În Țara Sfântă, pe urmele marilor sihaștri

Călătorind în Țara Sfântă, aflăm și despre cuviosul Hariton, unul dintre cei mai cunoscuți sihaștri, aspru nevoitor și fierbinte rugător, icoană a călugărilor din Țara Sfântă și întemeietor al mai multor mănăstiri.

Sfântul Hariton își avea obârșia în Iconium, cetate din Asia Mică. Provenind dintr-o familie foarte evlavioasă, recunoscută pentru grija față de viața duhului, Hariton a fost arestat în timpul lui Aurelian, în jurul anului 270, aflându-se că este creștin. Hariton a mărturisit credința, fiind chinuit și aspru persecutat şi la începutul domniei lui Dioclețian, în anul 303.

Fiind eliberat de judecător, a plecat în Egipt, unde a rămas până la sfârșitul persecuției (313). În anul 322, a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă. Mulți creștini, monahi, nevoitori, preoți și episcopi se îndreptau, asemenea Sfintei Împărătese Elena, în perioada respectivă, către Cetatea Ierusalimului.

Era o vreme în care pelerinajul constituia un fenomen cotidian, creștinii manifestându-și dorința de a se închina în locurile unde a trăit și propovăduit Evanghelia Mântuitorul Hristos împreună cu apostolii Săi.

În vremea pelerinajului în Țara Sfântă, Hariton a căzut în robie, fiind capturat de tâlhari în drumul spre Ierusalim, la Fara Wadi el Paran.

Aceștia l-au dus în locul unde își aveau peștera. L-au legat pe Hariton, însă, la scurt timp, au murit după ce au băut vin dintr-un vas în care un șarpe își vărsase veninul. Hariton a luat acest semn ca de la Dumnezeu și a rămas în peștera respectivă, nevoindu-se în rugăciune și contemplație până în anul 330.

În acest răstimp, mulțime de tineri și oameni de diferite vârste au venit din Palestina și din alte locuri, urmând ostenelile acestuia. A fost astfel nevoit să întemeieze o lavră la Faran, care a funcționat aproximativ 300 de ani, până în anul 614, când a fost distrusă de perși.

După ce a întemeiat această chinovie, cuviosul Hariton a căutat din nou un loc retras și s-a așezat într-o peșteră pe Muntele Ispitirii, lângă Ierihon, pe locul numit Dukas. Și aici, unde a rămas 10 ani, a sporit numărul ucenicilor, întemeind o altă mănăstire, distrusă și ea de perși, la începutul veacului al VII-lea, și reînființată la sfârșitul veacului al XIX-lea, pe Muntele Carantani.

Către sfârșitul vieții, Sfântul Hariton a căutat din nou mult dorita sihăstrie și a ales Pustiul Tekoa, unde, împreună cu ucenicii săi, a întemeiat Lavra Suka, care înseamnă, în limba siriacă, mănăstire.

Aceasta a primit mai târziu numele de Vechea Lavră, pentru că, în vremea Sfântului Sava cel Sfințit, unii dintre monahi s-au revoltat împotriva lui și au plecat din acel loc, înființând Noua Lavră, chinovie care a fost și ea distrusă de perși la începutul veacului al VII-lea.

La sfârșitul vieții, cuviosul Hariton s-a retras în Lavra Faran, unde și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Monahul Hariton a trăit în același timp cu un alt mare cuvios, Ilarion cel Mare, care a întemeiat monahismul în nordul Palestinei, către sfârșitul vieții acestuia.

Influența cuviosului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a altor nevoitori, deși, în cazul cuviosului Ilarion, acesta s-a bucurat de o notorietate însemnată, viața sa fiind consemnată de către Fericitul Ieronim, în anul 391, lucrare ce ulterior s-a bucurat de multe traduceri.

Mulți dintre monahii care s-au nevoit în mănăstirile întemeiate de cuviosul Hariton au devenit, la rândul lor, foarte cunoscuți. Amintim dintre ei pe Eftimie cel Mare (†473), cuviosul Teoctist (†467) sau Ioan Moshu (†620-630), încercați în pustia lumii și a duhurilor răutății acestui veac.

Despre acești călugări cuvioși a scris Macarie Simonopetritul, într-un Sinaxar, precum și în diferite alte studii sau pagini aghiografice care ilustrează viața Sfântului Hariton, în limbile franceză și engleză, publicate în Belgia, la Roma, și chiar dincolo de ocean.

Cea mai cunoscută versiune a vieții cuviosului Hariton a fost scrisă în greaca veche de către Simeon Metrafrastul. Manuscrisul, care își ademenește cititorul prin incipitul ,,învățăturile celor cu bună cunoștință”, a fost descoperit la mănăstirile athonite Marea Lavră și Iviron, fiind transcris în greaca nouă de Sfântul Nicodim Aghioritul. Viața Sfântului Hariton ne spune că lavrele din vechiul monahism al Palestinei erau o adunare de colibe anahoretice, unde fiecare călugăr trăia în singurătate. Monahii se întâlneau numai la sfârșitul săptămânii, sau cu prilejul marilor sărbători, când săvârșeau împreună sfintele slujbe. După trecerea timpului, lavrele s-au transformat în chinovii, denumirea de lavră și mănăstire indicând aceeași realitate.

Conform mărturiei ucenicilor, Sfântul Hariton excela nu doar prin asceza strictă, ci și prin profunzimea sfaturilor și înțelepciunea biblică ce caracteriza gândirea acestuia. Toate acestea erau izvorâte din propria viețuire. Dorind să-și îmbărbăteze fiii duhovnicești, în preajma mutării la cele veșnice, el le spunea: A sosit vremea dezlegării mele, eu plec la Dumnezeu, iar voi stră­duiți-vă cu grijă să vă pregătiți cât veți avea timp, cunoscând că, după moarte, de la nimic nu mai folosește pocăința, căci în iad nu este pocăință precum zice Psalmistul (6, 5). În viața viitoare este vremea răsplătirii, iar în cea de acum este a pocăinței și a luptelor pentru dobândirea virtuților.

De asemenea, îi îndruma pe ucenici să păzească cu sfințenie credința lăsată de la Dumnezeu, fără să fie tulburați de împrejurările vremurilor și de primejdii: Domnul mi-a descoperit că va fi mare tulburare făcută de eretici și în Biserică și îi vor trage pe mulți la cugetările lor nesăbuite. Îi îndemna să rămână statornici în învățăturile Bisericii, chiar până la sânge, dacă vremea o va cere.

Asemenea unui părinte care prevede neajunsurile, obstacolele și greutățile vieții în care se vor avânta copiii săi, Sfântul Hariton îi povățuia pe cei care-l urmau să-și păzească viața fără de osândă și lipsită de toată răutatea, iar dacă nu au ajuns la aceasta, să se curățească cu râvnă în fiecare zi, să iubească curăția și sfințenia trupului, să le păzească cu multă luare aminte, să nu fie lăcașuri de întinare, pentru ca Duhul Sfânt să poată locui în inimile lor. Le mai spunea că mânia și furia sunt un rău foarte mare și nici o altă patimă nu vatămă iubirea de frați ca acestea.

Meditând la cuvintele Sfântului Hariton, realizăm că toate sfaturile Părinților ne sunt date pentru a nu părăsi această lume bolnavi de întuneric.

Când venea vorba despre relația de iubire dintre ei, sfântul le amintea că trebuie să fie cu luare aminte, să nu judece pe fratele lor, ci să le fie milă și să-l îndrepteze, căci judecarea este odrasla sufletului unui om mândru, care-i osândește în gândul său pe ceilalți și prin judecata lor caută să se îndreptățească, să se slăvească pe sine întru și mai mult fariseism, asemenea celui care zicea nu sunt ca ceilalți oameni sau ca acest vameș.

Dacă îți place să judeci și să cercetezi, te ai foarte aproape pe tine, așa că nu înceta niciodată să judeci, să cercetezi toate cele ascunse ale tale, adică gândurile, vorbele și faptele tale, îndreptându-ți greșelile, căci dacă ne judecăm pe noi aici în viața aceasta și ne îndreptăm, nu vom fi judecați de Dumnezeu nici nu vom fi osândiți, după cum zice fericitul Pavel: „căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați, dar fiind judecați de Domnul suntem pedepsiți ca să nu fim osândiți împreună cu lumea” (1 Corinteni 11, 31-32).