Îndrăzneala de-a ne însoţi cu celălalt

Folosim adesea în discuţiile şi întâmplările la care participăm proverbe româneşti sau din înţelepciunea altor popoare care într-un fel ne pot scuza la un moment dat o atitudine sau ne pot motiva anumite gesturi, sau pur şi simplu ne pot trezi dintr-un somn al erorilor infinite. Recurg adesea la proverbe clasice româneşti ca "Ce-i în mână nu-i minciună", "Bate fierul cât e cald", "Cu o floare nu se face primăvară", "Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul" etc. Fiecare, folosit la momentul oportun, poate împlini unul din rolurile mai sus-menţionate. Un proverb însă mă determină să înţeleg dincolo de mesajul uşor perceptibil: "Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti".

Dacă înţelesul lui este acela pe care îl percepe fiecare dintre cei cu prea puţină şcoală în tălmăcirea cuvintelor, îl pot accepta doar la nivel superficial, doar la o primă impresie, doar dacă îmi pot eu atribui rolul de judecător al cuiva, ba, mai mult, şi fără să-l cunosc. Şi nu o să fac asta, pentru că nu ţine de calitatea mea s-o fac.

Fiecare om din fiecare grup social are dreptul să aibă ceva bun. Şi cu siguranţă are. Ceva bun care să-l readucă la normalitate, să-l scoată poate din mocirla în care în mod inconştient sau într-o perioadă de mari necazuri, de vulnerabilitate, a intrat. Or, dacă nimeni nu va avea răbdarea să şi-l facă prieten pentru ceea ce el este frumos, cum vom mai putea vorbi noi de comuniune, unitate umană sau de egalitate?!

Dacă îmi aleg prietenii numai în funcţie de principii, e foarte greu să am vreunul, pentru că nimeni dintre noi, oameni fiind, nu împlinim într-un mod deja şlefuit toate calităţile care să ne transforme în nişte persoane cărora să nu le lipsească nimic, care să fie perfecte.

De aceea este bine ca fiecare dintre noi să găsim în celălalt, indiferent de rang social, de educaţie, de viciile sale, frumuseţea pe care incontestabil o are. Poate că nimeni până la acel moment nu a văzut în el frumosul, ci, judecându-l superficial, a ales într-un mod facil să nu se însoţească cu el, pentru ca alţii, pentru care imaginea contează în primul rând, să nu-l califice drept celălalt, pentru că a avut curajul să şi-l facă prieten.

Ne-am pus vreodată problema că poate am fost aleşi pentru asta, poate am fost chemaţi să oferim o vorbă bună celui care avea cea mai mare nevoie şi nimeni până la noi n-a observat? Că aceasta poate fi împlinirea unei datorii neplătite pentru un bine trăit la maximum cu multă vreme în urmă... Ce ne costă să îndrăznim să fim mai curajoşi, să ne pese mai puţin de prietenii autodeclaraţi şi mai mult de cei care pur şi simplu ne sunt prieteni?!

S-a împământenit deja expresia că "Dumnezeu lucrează prin oameni" şi nu mă tem deloc s-o folosesc, căci dacă ştiu că înţeleg şi simt mai mult decât transmit aceste simple cuvinte, mă pot face cu mult mai originală decât mulţi scriitori de expresii şi teorii neaplicate. Şi atunci mă gândesc că nu întâmplător Dumnezeu

ne-a creat contexte în care poate inconştient am reafirmat dorinţa de speranţă a unor oameni ce se credeau pierduţi… sau pe care alţii îi credeau pierduţi. Şi asta nu e oare o formă mai aplicată de misiune? Nu pot să-l fac să înţeleagă că Hristos îi este prieten la bine şi la greu, că El îi este unic tămăduitor, dacă mai întâi nu-l înţeleg eu şi-l nu-l accept aşa cum este. Aşa cum şi el, şi alţii mă acceptă pe mine. În felul acesta şi eu îi folosesc lui, dar şi el îmi foloseşte mie.