Infernul plictisului

În timp ce duhul necurat al plictiselii inundă stră­zile sufletului omenesc cu valurile lui leneșe și prelungi, temeliile interioare care păreau îna­inte de neclintit se transformă în corpuri de lut, sfărâmicioase și nesigure. Duhul lâncezelii pro­voacă o grea și îndelungată apăsare sufletească, lovind atât în sensurile nezdruncinate ale vieții omenești, cât și în entuziasmul și puterea de muncă prin care acestea păreau atât de clar definite și așezate în lucrare. Însă duhul plictiselii nu vine niciodată singur, el aduce cu sine și înspăimântătorul gând al îndoielii, al unei necredințe care își forțează intrarea în templul sfânt al inimii omenești, dornic să se înstăpânească aici pentru a distruge omul cu totul - și din interior, nu doar din exterior. Dacă aceste încercări ar dura prea mult, atunci persoana atacată s-ar fărâmița interior asemenea unei oglinzi scăpate din mâini și îm­prăștiate în o mie de cioburi. Chiar dacă ar reface-o cineva perfect, oglinda reîntregită va reflecta o mie de fețe, nu una singură ca îna­inte.

În aceste clipe, gândul salvator este cel al rugăciunii, iar lucrarea mântuitoare este cea de încredin­țare în mâinile Celui Preaînalt - „Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” (Psalmi 61, 1). În timp ce îngenunchezi cu greu și te rogi anevoie, apăsarea mentală a lâncezelii pare să se risipească, dar cu greutate, așa cum ar face-o și vaporii lăptoși ai ceții într-o dimineață friguroasă de toamnă, nesiguri dacă trebuie sau nu să se retragă din fața unui soare cu raze încă palide, neamenințătoare. Este o clipă a luptei, un moment de crucială strategie sufletească în care, dacă reușești să te încredințezi lui Dumnezeu, biruința îți va aduce o mare bucurie, o nestrămutată cre­dință, o nădejde vie, o renaștere interioară.

Știm că adevărata stare a iadului nu este doar cea de suferință intensă, este mai ales cea de plictiseală morbidă - o eviscerare sufletească lipsită de orice emoție, o cădere la pământ care nu va aduce nici o ridicare, o prăbușire într-un abis de singurătate și deconectare de orice relație și posibilitate de dialog viu și trăitor cu altcineva. În iad nu există progres, este doar o împu­ți­nare tot mai mare a persoanei umane până la stadiul de inutilitate existențială, așa cum remarcă Psalmistul: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toți cei ce se coboară în iad” (Psalmi 113, 25). Redus doar la un plictis etern dublat de o suferință grea, omul se depersonalizează permanent, în loc să se fortifice sufletește tocmai pentru că a ales sărăcia în locul bogăției, cele trecătoare în locul celor veșnice, păcatele în locul virtuților, însingurarea egoistă în locul comuniunii vii cu cei din jur.

Acest marasm al plictiselii care ne cuprinde încă din viață constituie cea mai grea luptă pe care o avem de purtat în această lume. Însă există medicamente sufletești foarte eficiente împotriva acesteia. În primul rând, așa cum remarcam mai sus, avem la dispoziție leacul rugăciunii, în special cel al rugăciunii inimii. În al doilea rând, este bine să lucrăm cu măsură, dar ceva mai intens pentru a alunga această stare. În al treilea rând, să ne ferim de gândul necurat al îndoielii sau necredinței aduse de lâncezeala sufletească, prin repetarea pe scurt a unor versete din Scriptură, recitarea în gând a Crezului sau prin lucrarea unor fapte bune pentru cei aflați în nevoi. Așa cum preciza Avva Evagrie Ponticul: „Rându­iește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l sfârși. Roagă-te cu înțelegere și încordat și duhul akediei (plictiselii, lâncezelii, n.n.) va fugi de la tine” (Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2006, p. 95). Duhul lâncezelii este refractar la tot ceea ce presupune rugăciune, muncă intensă sau fapte ale milosteniei creștine. El se naște tocmai din slăbirea tuturor acestora, dar și din neglijența nepăsării față de îndatoririle noastre creștine pe care uneori am lăsat-o să pătrundă în viața noastră și din indiferența față de suferința celor din jur. Un creștin care se roagă rar, care pos­tește doar când își aduce aminte, care vine selectiv duminica la Sfânta Liturghie este o victimă sigură a acestui duh care îi va face vizite dese, încercând să îl rupă definitiv de comunitatea eclesială și comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți creștini. Tot Avva Evagrie Ponticul ne spune: „Akedia o tămăduiesc perseverența și faptul de a face toate cu luare-aminte și frică de Dumnezeu” (Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, p. 95).

Prin urmare, pentru a evita apăsarea lâncezelii care acoperă cu ceața ei tenebroasă cerul inimii noastre, să stăruim în rugăciune și lucrarea faptelor bune, să ne liniștim și să avem răbdare, iar harul lui Dumnezeu nu va întârzia să răsară, asemenea unui soare luminos, în sufletele noastre care se luptă din greu cu acest duh insidios al plictiselii.