Inimile vii ale eroilor-martiri

Citește și: Inimile vii ale eroilor-martiri (II)

An de an, în preajma slăvitei sărbători a Nașterii Domnului, noi românii se cuvine a ne amintim de jertfa tinerilor care s-au stins în urma evenimentelor din decembrie 1989, dar și de părinții, rudele și cunoscuții lor, mângâiați sufletește numai de darul credinței și al nădejdii în Dumnezeu.

Când încă nu trecuse mult de la cele întâmplate, printre cei care, în zilele de pomenire a eroilor-martiri la noul cimitir de la Bellu, îi plângeau pe cei pierduți, putea fi văzută și o mamă tânără la mormântul unicului său fiu. Durerea ei era atât de mare încât lacrimile nu-i erau de ajuns. Îmbrățișând crucea mormântului, „vorbea” cu el, spunându-i cuvinte de mângâiere sau de reproș pentru speranțe care nu mai sunt. Din acest dialog al ei în care ea răspundea și pentru el, lumea care se îngrămădise în jurul mormântului a aflat, cutremurându-se, că era și văduvă.

Fiul ei făcea parte dintre acei colindători pentru libertate, dintre acele suflete pline de dorințe de dreptate și de putere de jertfă care sfidau armele. La vârsta lui el și-a sacrificat nu numai viața, ci și nunta, de care mama lui pomenea că o aștepta. Dorința de dreptate și de adevăr i-a făcut pe toți tinerii ca el să se asemene în „nunta” lor cu ciobănelul „Mioriței”, care rugase pe una din mioare să se îndure de mama sa când îi va spune ce s-a întâmplat cu el: „Tu, mioara mea, / Să te-nduri de ea / Și să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe-o gură de rai / Că la nunta mea a căzut o stea”.

Fiul cu care vorbea mama văduvă la mormânt nu a înviat, pentru că jertfa lui, ca și aceea a tuturor eroilor-martiri, are înaintea lui Dumnezeu o menire mult mai mare, aceea de a trezi inimile oamenilor „din somnul cel de moarte”. Eminescu nu cunoștea încă prețul jertfei prin moarte când spunea: „Nu-nvie morții. E-n zadar, copile!” Morții sunt semnul că pe pământ e încă răutate și ucidere, că jertfele sunt singura putere de a întoarce inimile celor pierduți la Dumnezeu.

După cum Hristos a semănat în lume învierea pe calea suferinței, tot astfel, pentru a trezi pe oameni la libertate și la adevăr, jertfa eroilor a fost singura cale. Crucea a fost calea prin care Hristos a omorât moartea, fiind simbolizat ca „șarpele cel de aramă” care, prin suferință, a atras și a câștigat inimile oamenilor pentru înviere.

Pe cât era de reală pentru mama îndurerată jertfa fiului ei, tot pe atât de vie este puterea acestei jertfe de a trezi inimile oamenilor, osândind întunericul și setea de a ucide. Două lumi au stat la revoluție față în față, iar între ele s-a dovedit reală o prăpastie de netrecut: lumea celor drepți și asupriți și lumea celor asupritori și ucigași. Deosebirea dintre dialogul mamei cu fiul ei din mormânt și cel dintre comandourile morții în plină acțiune, după cum reiese din stenogramele crimei, este într-adevăr o prăpastie de netrecut. Mama văduvă își simțea fiul viu chiar și în mormânt, dar cei care ucideau vorbeau din tancuri ca din niște morminte ambulante care semănau moartea și care nu vor învia niciodată după ce vor muri. Dar ei sunt morți care mor pentru totdeauna pentru că sunt morți și când sunt vii. Cei care ucid ies din firea care are în ea viață pentru comuniune și intră în sfera celor nefirești, fără viață, în sfera întunericului care îi unește și îi mână în acțiune, după cum arată stenogramele de acum istorie: „Cărăm de aici în continuare pachetele la locul final, cunoașteți, să mai trimită de la celelalte sectoare. 551 pentru 560: Am două colete, unde să le trimit? – Aduceți la 700. – Mai repede și cu toată fermitatea lichidați tot urgent, să nu ne repetăm. – Comunicați la Agatu să trimită să mai ia niște colete de aici de la seră. – 550: Te-am rugat să aduci aici coletele respective să le terminăm”.

Întunericul fără nume lucra cu limbaj cifrat potrivit „indicațiilor” exprimate într-o conferință de presă în care perechea prezidențială a fost fără echivoc. Ea: „Așa vom acționa!”; „Timișoara să fie arată, avem orașe destule!” El: „Spor la muncă, tovarăși!”; „Armata să-și facă datoria!”

Când tot poporul aștepta ușurare și eliberare văzând cu bucurie și plin de nădejde schimbările radicale ce aveau loc rând pe rând în toate țările vecine comuniste, tocmai aceste schimbări erau socotite de către dictatorii despoți drept „deosebit de grave”.

Cele două soiuri de oameni au dovedit prăpastia dintre ele și la Nașterea lui Hristos: „Îngerii cântau/ Toți se bucurau/ Dar Irod era/ Că se tulbura/ De nașterea Sa”. Această prăpastie reiese și din cuvintele Mântuitorului către ucenicii Săi, înaintea Patimilor Sale: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura...” (Ioan 16, 20). Psalmii lui David ne vorbesc necontenit despre nenorocirea celor buni și despre bucuria celor răi și asupritori. Nu este vorba, deci, despre tensiunea dintre bogați și săraci, cum crede marxismul, ci dintre cei răi și cei buni. Prăpas­tia dintre cele două feluri de oameni, dar și încordarea dintre ele din cauza asupririi celor răi ni le arată și Mântuitorul când vorbește despre atitudinea Tatălui ceresc față de ele: „Fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 45; 48).

În ceea ce privește existența seminței celei rele în lume, ca operă a celui rău, Stăpânul nu a îngăduit servitorilor Săi să smulgă neghina din grâu, zicând: „nu cumva odată cu neghinele să smulgeți și grâul. Lăsați-le să crească împreună până la seceriș” (Matei 13, 29-30), pentru a mântui din sămânța cea rea pe aceia care sunt doar „pierduți”, iar nu „vrăjmașii mâinii Sale” (Psalmii 15, 13).

(Va urma)