Inimile vii ale eroilor-martiri (II)

Citește și: Inimile vii ale eroilor-martiri (I)

Cât de greu este prețul eliberării o pot spune numai mamele celor căzuți ca martiri. Ele știu că nu există pe pământ libertate fără cimitire. Ușor era de dus jugul robiei când cei crescuți la sânul lor erau alături de ele. Părinții celor ce cad sunt gata oricând și oricât să ducă jugul nedreptății decât să li se ia viața fiilor lor. Ei știu însă că nedreptatea va lua viața fiilor lor prin cei care ucid, săvârșind lucruri fără întoarcere. Libertatea noastră pentru care ei nu au putut îndura strâmbătatea a lăsat în inimile mamelor jugul greu al durerii.

Dilema este de netrecut. Dreptatea și pacea nu se pot împăca pe pământ: „Când fiara ostenită-n Cain tace/ E sângele lui Abel care strigă”, a exprimat atât de nimerit această dilemă poetul Al. Vlahuță. De când s-a rupt omul de Dumnezeu, de Izvorul vieții și al bunătății, urmând să se întoarcă în pământ deoarece nu mai era bun, nu grija de moarte îi stăpânea pe oameni, ci teama de a nu fi omorâți de sămânța cea rea. Căci primul om din lume care a murit, nu a murit de moarte bună, ci a fost omorât. Și astfel, încă de pe atunci, când încă nu existau clase sociale ca să existe asuprire pe pământ, când nu exista nici comunismul, ca să se ajungă la dictatură, s-au văzut limpede în sufletul omului urmările lipsei lui Dumnezeu prin împărți­rea oamenilor în două soiuri, nea­muri sau „semințe”, după cum reiese și din cuvintele Mântuitorului: „Se va cere de la neamul acesta sângele tuturor prorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii. De la sângele lui Abel… Adevărat vă spun: Se va cere de la neamul acesta (Luca 11, 50-51).

Aceste soiuri de oameni, între care este o prăpastie mai mare ca dintre cer și pământ, au fost date în vileag de către Dumnezeu prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci ele s-au manifestat și în sânul poporului ales, Israil. La ieșirea acestuia din Egipt, asupritorii erau Faraon și slugile sale, dar, în vremea Mântuitorului, ele s-au manifestat în cadrul aceluiași popor: unul care I-a urmat Lui, iar altul care L-a urât până la moarte și de atunci a fost și osândit.

Singura cale de tămăduire a răului, a seminței celei rele din sufletul omului, este Mântuitorul Hristos. În El s-a împlinit profeția prin care se dezleagă dilemele vieții omului pe pământ: „Mila și adevărul se vor întâmpina, dreptatea și pacea se vor săruta, adevărul din pământ va răsări și dreptatea din ceruri va privi” (Psalmii 84, 11-12).

Drepții asupriți și omorâți de răutatea oamenilor sunt ca „grâul” pe care Dumnezeu „îl strânge în hambarele Sale”. Cei răi sunt „pleavă” care va fi „arsă cu foc nestins” (cf. Matei 3, 12). Adevărul învierii morților pe care-l va descoperi Dumnezeu va zădărnici „munca” celor care ucid. Atunci Dumnezeu va aduce mângâiere celor care duc crucea durerii pentru cei căzuți și pe care nici un fel de libertate nu-i poate mângâia. Cea mai mare bucurie va fi atunci a mamelor, după cum durerea pentru cei omorâți este în primul rând a lor. Sfânta Scriptură le pomenește pe ele mai întâi atunci când este vorba de învieri din morți: „Prin credință, unele femei au primit înviați pe morții lor” (Evrei 11, 35).

Bucuria mamei care dialoga cu fiul ei la mormânt va fi, la învierea morților, ca și bucuria văduvei din Nain, după cum ne arată una din cele mai zguduitoare scene din Evan­ghelie: „Când S-a apropiat Iisus de poarta cetății (Nain), iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale și ea era văduvă și mulțime mare din cetate era cu ea (dar care nu o putea ajuta cu altceva, decât cu prezența, n.r). Și, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și apropiindu-Se S-a atins de sicriu, iar cei care-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească și l-a dat mamei lui” (Luca 7, 12-16).

Cei care au fost martori la această minune a Mântuitorului încă nu știau că viața lui Iisus este o minune mai mare decât învierea morților. Viața lui Iisus, Cel Care săvârșea astfel de minuni, era fără moarte, o viață căreia omorârea i-a servit numai ca prilej de dovedire că este fără de moarte. Textul din Sfânta Evanghelie privitor la învierea fiului văduvei din Nain ar putea fi scris pe crucea tânărului erou-martir, pentru întărirea nădejdii mamei sale până la bucuria și mângâierea învierii pe care a făgăduit-o Dumnezeu în Hristos.

Femeile îi plâng pe morți mai mult decât bărbații, deoarece uciderea înseamnă luarea vieții celor pe care ele i-au adus la viață. Pentru bărbați, însă, mai grea decât moartea este lupta cu răul din lume. Astfel, răul care s-a făcut acestei mame văduve n-a fost desigur dorit de fiul ei care o iubea, dar nici el n-a știut că setea de libertate și de adevăr este mai tare decât moartea. De pe vremea când în el încă nu era copt cuvântul pentru dialog, când între el și mama lui numai plânsul sau surâsul erau căile de comunicare, exista între ei acea iubire fără de cuvânt, o iubire negrăită, o comunicare cerească prin care devenim „mădulare unii altora” (cf. Romani 12, 5), încât nimeni nu se naște sau moare pentru el. Dar Dumnezeu rabdă nedreptatea față de cei uciși pentru a zgudui inimile celor răi, făgăduind, totodată, mângâierea celor care duc crucea durerii și a morții: „Și va șterge Domnul de la ochii lor toată lacrima și toată neputința” (Apocalipsa 7, 17). Tot pentru întoarcerea celor răi s-a spus în Sfânta Scriptură că „cel din urmă vrăjmaș al omului, care va fi nimicit, va fi moartea” (I Corinteni 15, 26).

Dar dacă nici jertfa celor căzuți nu schimbă inimile îndreptate spre rău, atunci pentru cei răi nu rămâne decât blestemul pământului. Astfel, nu Dumnezeu l-a blestemat pe Cain care a ucis, ci doar i-a spus: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ! Și acum ești blestemat de pământul care și-a deschis gura sa ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-și va mai da roadele sale ție; zbuciumat și fugar vei fi tu pe pământ” (Facerea 4, 10-12). Printre îndemnurile date poporului ales pentru a intra în pământul făgăduinței era și acela de a se feri de fărădelegile pe care le săvârșiseră păgânii: „Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el. […] Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi” (Leviticul 18, 25, 28).