Între iubirea de sine şi jugul lui Hristos

Păşim, iară şi iară, pe calea Postului celui Mare, însoţindu-ne cu iertarea, cu o rugăciune mai înflăcărată, cu mai multă osteneală, ştiind că "nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ" (Sfântul Isaac Sirul). Asta nu înseamnă că pentru noi pocăinţa este asumată accidental, doar aşa, că suntem în post. Înţelegem că în acest răstimp binecuvântat avem şansa înnoirii şi schimbării chipului nostru, luând în serios tinderea vieţii noastre. Oglindirea egoismului şi a lepădării de sine ne şlefuieşte, ca să îndrăznim a întâmpina harul Învierii.

De obicei, ne amintim de luarea crucii sau de purtarea jugului doar atunci când dă peste noi vreun necaz sau când ne copleşesc grijile, cu totul. Vine atunci şi cârtirea noastră, "pentru că - ne încredinţează părintele Sofronie Saharov - este un oarecare duh care împiedică orice lucrare atunci când este vorba a urma lui Hristos". Suntem asemenea celor care Îl urmau pe Mântuitorul, temându-se. "Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau." (Marcu 10, 32)

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară." (Matei 11, 28-30) Am putea spune: de ce este nevoie de tot acest travaliu? Eu aştept de la Dumnezeu eliberare, uşurare şi ajutor, iar El mă cheamă să îmi dea un jug? Nu pricep. Cugetând însă mai adânc, descopăr că fără jug nu pot duce povara vieţii. Şi încă ceva. Nu sunt singur în tot acest efort, căci Hristos spune: "luaţi jugul Meu"; aşadar, îl poartă şi El Însuşi, cu fiecare dintre noi. Înţelegem deplin că Dumnezeu nu stă departe împărţind generos porunci şi păstrându-Se imparţial, ci Se arată ca Emmanuel, "Dumnezeu-este-cu-noi". Hristos a asumat pentru noi jugul smereniei, prin care S-a făcut Om, aducând în lume mântuirea. Suntem uneori în punctul de a judeca aşa: dacă tot poartă Hristos jugul, de ce nu ne scuteşte pe noi definitiv de această sarcină? Dar răspunsul nu întârzie: pentru că Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască fără voia şi lucrarea noastră. "Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine." (Apocalipsa 3, 21)

Da, sunt şi clătinări în urcuşul nostru, poate chiar şi clipe de deznădejde. Avem însă părinţi şi călăuzitori buni, cărora ne încredinţăm, aşteptând ca Domnul să ne descopere, prin ei, voia Sa mântuitoare. Cu puţină vreme înainte de a se muta în odihna cea negrăită a lui Dumnezeu, părintele Paisie de la Sihla scria cuiva: "Sărbători fericite, la mulţi ani! Şi răbdare, răbdare, răbdare în toate. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire pentru scumpa mântuire".

"Sunt creştin." La început au fost numiţi "creştini" nu pentru că ei înşişi au ales acest nume, ci pentru că lumea vedea în ei pe ucenicii lui Hristos, cu o viaţă jertfelnică şi plină de dragoste. În vremea persecuţiilor, pentru această mărturisire se plătea cu viaţa. Astăzi, sunt eu cu adevărat creştin? Cine este Hristos pentru mine?