Învăţământul religios şi caracterul dogmatic al Ortodoxiei

Dacă la începutul anilor '90 introducerea studiului religiei în şcoala românească a fost receptată ca o revenire la normalitate pentru o societate condamnată timp de jumătate de secol la ateism de către regimul comunist, odată cu trecerea în mileniul trei, lucrurile s-au schimbat. Prezenţa religiei între disciplinele predate elevilor la toate cele trei niveluri ale învăţământului preuniversitar a început să fie contestată, chiar blamată.

Una dintre obiecţiile celor care pun sub semnul întrebării predarea religiei în învăţământul public de stat este caracterul dogmatic al creştinismului ortodox. Pentru aceştia credinţa Bisericii nu trebuie frecventată atât ca disciplină din aria curriculară Om şi societate, cât şi ca model cultural şi duhovnicesc. Construit dogmatic, mesajul Bisericii nu trebuie diseminat public sub nici o formă şi, cu atât mai puţin, prin intermediul sistemului de învăţământ. Acest atribut face învăţătura Bisericii incompatibilă cu învăţământul laic şi Ortodoxia incapabilă de elaborarea unei programe educaţionale viabile într-o societate multiculturală şi multireligioasă. Pe scurt, Biserica este dogmatică pentru că învăţătura de credinţă o limitează spiritual şi o predispune la discriminare pe criterii religioase.

În afara faptului că discursul dogmatic creştin-ortodox este asimilat diverselor demersuri de îndoctrinare specifice ideologiilor totalitariste, intoleranţa la dogmele Bisericii denotă ignoranţă sau incultură. Prin catalogarea exprimată generic dogmatic, se proiectează asupra Ortodoxiei o imagine care se potriveşte mai degrabă curentelor de manipulare postmoderne de tip new age sau politically correct, care obligă la emancipare exclusivistă, fie spirituală, fie culturală.

Apologeţii societăţii şi învăţământului secularizat nu înţeleg dogma în spiritul tradiţiei eclesiale. De la Sfântul Grigorie Teologul până la reprezentanţii teologiei neopatristice, dogma (în terminologia greacă horos, în cea latină terminus) reprezintă formularea adevărului de credinţă pentru afirmarea învăţăturii şi vieţii creştine în pofida unor concepţii străine acestora, denumite erezii (haeresis). (Erezia este definită de Christos Yannaras, în Abecedar al credinţei (Bucureşti, 1996), ca un proces de alegeri, selectări şi preferinţe a unei/unor părţi ale adevărului în dauna întregului, a adevărului plenar.)

Urmând experienţei Bisericii pe care o exprimă, dogmele delimitează cadrele credinţei, conturând raportul tainic dintre infinitatea divină şi capacitatea de înaintare infinită a omului în relaţie cu Dumnezeu (cf. preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1 (TDO 1), Bucureşti, 1996, p. 68). În interiorul acestor hotare ale credinţei (horoi pisteos), „pentru creştin, dogma nu este o îngustare a dezvoltării spirituale libere a fiinţei umane care crede, ci, dimpotrivă, ea o menţine pe aceasta capabilă de o astfel de dezvoltare. Dogmele creştine sunt o asigurare a libertăţii credinciosului ca persoană, nelăsând-o supusă naturii şi dizolvată în ea. (…) Dogmele creştine nu sunt un sistem de învăţături, finit în perspectiva lui şi dependent de om în realizarea lui limitată, ci tălmăcirea realităţii lui Hristos în curs de extindere în oameni“ (TDO 1, pp. 56-57). Pe firul unei gândiri personaliste, deopotrivă hristologică şi trinitară, părintele Stăniloae arată că dogmele nu sunt principii abstracte, odată ce Persoana divino-umană a lui „Hristos este dogma vie, atotcuprinzătoare şi lucrătoare a întregii mântuiri“, arătând „prin Sine pe Tatăl şi pe Duhul, săvârşind împreună cu Ei opera de ridicare a omenirii la comuniune eternă cu Sfânta Treime“ (TDO 1, pp. 57-58).

Caracterul dogmatic al credinţei Bisericii este urmarea efortului desluşirii tainei lui Dumnezeu. În acest sens, alţi doi teologi români contemporani preiau argumentarea din Trilogia cunoaşterii (1943): „Istoria consemnează două direcţii în acest efort de înţelegere, pe care Lucian Blaga le numeşte calea raţionalizării, ca metodă a intelectului enstatic, presupunând simplificarea sau reducerea misterului divin, potrivirea acestuia cu posibilităţile minţii umane, şi calea dogmatizării, ca metodă a intelectului ecstatic, presupunând sinteza contrariilor, chiar dacă această operaţie solicită o depăşire a logicii umane obişnuite, o conformare a acesteia cu taina lui Dumnezeu. În primul caz e vorba de acomodarea tainei cu mintea omului, iar în al doilea e vorba de acomodarea minţii omului cu taina“ (Dumitru Popescu & Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Bucureşti, 1997, p. 67).

Dogma şi calea dogmatizării dau credinţei Bisericii transmisă în cadrele pedagogice ale orei de religie valoarea unei mărturii vii, menită să ofere omului posibilitatea instruirii duhovniceşti. Pe băncile şcolii, copilul şi adolescentul descoperă la religie ceea ce dă sens efortului de pregătire didactică, efort prelungit ulterior profesional: asumarea Ortodoxiei ca un mod de a gândi şi de a fi, pentru care informaţiile catehetice şi etice de la religie nu sunt suficiente prin ele însele, ci capătă esenţă tocmai prin caracterul dogmatic al credinţei Bisericii.