Invitatul săptămânii: Cum dobândim discernământul?

Fiind întrebat, odată, Sfântul Antonie, de către unii dintre ucenicii săi, care este cea mai mare dintre toate virtuţile, el le-a răspuns că darul discernământului, pentru că învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească.

De atunci, spiritualitatea ortodoxă şi-a fundamentat prin scrieri şi trăire învăţătura potrivit căreia calea cea mai potrivită sau calea de aur a vieţuirii duhovniceşti o constuie echilibrul sau armonia, calea de mijloc.

Înspăimântătoarea familiaritate cu păcatul

În societatea contemporană se face adesea apel la ideea de discernământ. Oameni politici sau formatori opinie, tineri sau maturi, soţi şi soţii, părinţi şi copii, pentru a nu mai vorbi de situaţiile limită sau extreme din viaţă, atunci când sunt evaluaţi, sunt priviţi şi din prisma facultăţii raţionale a discernământului. Se vorbeşte astfel despre acte morale responsabile şi despre fapte lipsite de discernământ, despre păcate sau fărădelegi premeditate, ori despre acte involuntare, inconştiente.

Învăţătura Părinţilor duhovniceşti ai Ortodoxiei, adevărate modele de luciditate morală şi de discernământ spiritual, este aceea că omul a fost înzestrat prin creaţie cu această funcţie a discernământului sau a vederii celor spirituale.

Potrivit unei învăţături importante a spiritualităţii ortodoxe, dezvoltată magistral de Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Grigorie Palama, se afirmă că atunci când Dumnezeu a creat lumea, a pus în fiecare lucru sau fiinţă creată o „raţiune“ divină, în care este cuprins, pe de o parte, modul specific al creării ei, pe de altă parte, trăsăturile ei ontologice, prin care se distinge de toate celelalte realităţi, iar în al treilea rând, scopul sau vocaţia sa esenţială, care era una generală - desăvârşirea sau îndumnezeirea.

Din nefericire, căderea în păcatul strămoşesc a constituit un real eşec ontologic, iar unul dintre efectele acestuia asupra relaţiei omului cu lumea înconjurătoare a fost acela de înstrăinare. Lumea - care se afla înainte în deplină ascultare faţă de primii oameni - prin păcat, s-a înstrăinat, s-a închis în sine şi s-a izolat, suspină neîncetat după starea primordială. Peste toate s-a aşezat un „veşmânt de piele“, acele „tunici de piele“, despre care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Lumea nu se mai oferă singură spre contemplare imediată, ci aşteaptă să fie descoperită prin asceză şi vedere duhovnicească. Raţiunile ei interioare, fără a se perverti, şi-au pierdut transparenţa şi s-au opacizat, în sensul că s-au ascuns, redescoperirea lor solicitând un efort ascetic intens de eliberare de păcate şi de lucrare, până la desăvârşire, a virtuţilor creştine, cele care îi redau sufletului starea de sănătare şi vederea în cele spirituale.

Actualizând această învăţătură patristică, putem spune că în viaţa omului păcatul reprezintă un zid sau un perete ce îl desparte de Dumnezeu, o ceaţă şi o negură şi că nu întâmplător Sfinţii Părinţi vorbesc despre „norii“ păcatelor, despre „zgura“ lor întunecoasă, despre „iarna“ şi „frigul“ patimilor. Fiecare păcat alterează funcţia discernământului, restrângând-o dramatic. S-a constatat, spre exemplu, în plan spiritual, că această funcţie se restrânge pe măsura obişnuinţei cu păcatul şi cu răutatea. Dacă procesul de conştiinţă sau remuşcarea este specifică doar conştiinţelor curate, pe măsura repetării păcatului şi a transformării lui în patimi, câmpul libertăţii şi al discernământului se restrânge, până la abolire. Păcatul sau răul devine astfel o a doua natură, adeseori mai puternică decât prima, o boală a sufletului, cu care omul se obişnuieşte prin simpla lui repetiţie, astfel încât să o considere stare de normalitate. Poate nu este exagerat a afirma că mulţi dintre contemporanii noştri au dobândit o înspăimântătoare familiaritate cu păcatul, încât au ajuns să îl considere ca fiind ceva normal sau firesc.

Glasul lui Dumnezeu în viaţa noastră

Omul nu se trezeşte din somnul raţiunii şi din vraja iluzorie a păcatului decât ca urmare a unor lovituri existenţiale, a unor zguduiri din temelii a întregii sale fiinţe, a unui cutrem stihial al vieţii sale, care să îl determine să îşi reconsidere întreaga sa existenţă.

Şi, pentru că la fel ca într-o boală grea, nu este destul să descoperim cauzele şi excesele care au provocat-o, adică să facem anamneza ei, şi nici să îi constatăm doar efectele ei tragice, ci o investigaţie şi o medicaţie corespunzătoare, care să o aline, tot aşa, în redobândirea discernâmântului, a curăţiei spirituale, sufletul creştinului încercat are nevoie de un duhovnic iscusit. Cu multă limpezime duhovnicească, privind situaţia noastră morală obiectiv, dar nu rece şi străin frământărilor noastre lăuntrice, un astfel de duhovnic poate fi socotit pe bună dreptate glasul lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar ascultarea sfaturilor sale, un adevărat izvor de pace şi linişte interioară. Sfântul Isaia Pustnicul a înţeles foarte bine acest lucru, făcându-ne următoarea recomandare: „Primeşte sfatul Părinţilor tăi (duhovniceşti) şi vei trăi totdeauna în odihnă!“

Ce ar spune duhovnicul?

Există însă situaţii în care nu avem la îndemână sau nu putem descoperi uşor această voce a lui Dumnezeu în viaţa noastră, făcută simţită prin prezenţa şi îndrumarea duhovnicească.

Însă, alături de glasul acesta, făcut perceput prin intermediul duhovnicului, scrierile creştine ne mai vorbesc şi despre conştiinţa umană, ca despre o a doua instanţă morală a omului. Este adevărat că atunci când omul trăieşte în virtuţi şi fapte bune, glasul acesta este limpede şi ferm. Păcatele şi urmările lor nefaste în plan personal şi colectiv, trupesc şi sufletesc estompează puterea de judecată a acestui for interior.

Însă duhovnicii din vechime ne recomandau, ca un mijloc de aflare a adevărului şi de dobândire a discernământului, ca atunci când vrem să luăm o hotărâre, iar mintea noastră este îndoielnică şi voinţa sovăielnică, să postim şi să ne rugăm cu mai multă stăruinţă, pentru că postul şi rugăciunea creează o dispoziţie duhovnicească specială, diferită de „nesimţirea“ şi orbia păcatului.

În acele momente şi în lipsa sfatului duhovnicului, ni se recomandă să ne punem următoarele întrebări:

Dacă aş împlini gândul pe care îl am, ce voi primi din partea lui Dumnezeu? Răsplată sau pedeapsă? Acest gând mă va conduce la virtute şi progres spiritual sau, dimpotrivă, este păcat şi mă va aşeza pe marginea prăpastiei existenţei mele?

Când voi descoperi duhovnicului meu fapta în care s-a materializat acest gând, se va bucura, văzând că toată osteneala şi toate eforturile sale, uneori de ani mulţi şi grei, nu sunt în zadar, pentru că puţin câte puţin, înaintez şi eu în viaţa duhovnicească? Sau, dimpotrivă, se va mâhni, văzând că toată truda sa este în zadar?

Ce ar spune părinţii trupeşti şi sufleteşti ai mei, aflând gestul sau fapta respectivă? Se vor bucura, văzând ca au născut, crescut şi format un adevărat „atlet al lui Hristos“ sau vor suferi din cauza roadelor rele ale vieţii mele şi în loc de alinare, le-aş provoca durere şi supărare?

Cum m-ar privi, după împlinirea în faptă a acestui gând, persoanele apropiate şi dragi, pe care le preţuiesc şi care mă iubesc sincer? Vor căuta apropierea şi prietenia mea, considerându-mă un bun exemplu şi un model vrednic de urmat sau se vor îndepărta de mine, temându-se să nu îşi piardă liniştea şi bucuria sufletească?

Dacă măcar la aceste întrebări, deşi numărul lor poate fi lărgit, răspunsul este cert pozitiv, aceasta este un semn, ne învăţă Sfinţii Părinţi, că gândul care le-a născut este unul bun şi binecuvântat, duhovnicesc şi binefăcător şi că nu trebuie să ezităm în a-l împlini, negreşit. Dacă, dimpotrivă, măcar la una dintre aceste întrebări, mintea noastră înclină „măcar cât un fir de păr în bătaia vântului“, cum ar spune Sfântul Ioan Scărarul, aceasta este semn că gândul nostru poate fi o ispită vicleană şi pierzătoare de suflet, iar acest lucru trebuie să constituie un motiv şi un îndemn de a ne căuta şi cerceta duhovnicul, în scopul identificării efectelor cuvintelor, gesturilor şi a faptelor noastre, încă din faza lor interioară, mintală, ceea ce este tot o dovadă de autentic discernământ spiritual.