Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Invitatul săptămânii: Moşii de vară

Invitatul săptămânii: Moşii de vară

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 21 Iun, 2008

Sâmbăta trecută au fost Moşii de vară, prilej de nostalgii, regresii în trecut şi frumoase aduceri aminte.

Asociez Moşii de vară cu un moment esenţial al unei deveniri spirituale autentice. Cu o aşezare directă în temporalitate, cu o adulmecare a vremii, cu o punere în rost cu tine însuţi, cu cei care au fost, cu cei ce vor veni.

Eşti încă un copil, dar eşti atent la cele ce se-ntâmplă. Natura s-a maturizat, totul e verde în preajmă, faci înconjurul curţii bunicii, cercetezi trandafirii de pe lângă gard, sunt zeci de flori albe şi rozulii, în diferite stadii de înflorire. Petale mari, măşcate ce stau să pice, flori deschise pe jumătate, pe un sfert, boboci de-abia crăpaţi, boboci care ascund culoarea florii ce mâine-poimâne se va desface.

Eşti bucuros că intri în vacanţă, e ultima zi de şcoală, începe acel interval de zăgaz, de trândăveală, de plictiseală. În care te descoperi pe tine însuţi, te cercetezi, te cauţi. Ultimele flori ale salcâmilor din drum mai trimit câte un parfum ce îţi va intra definitiv în suflet. Te-aşteaptă toloaca unde vei bate mingea cu tovarăşii de joacă, ogoarele şi dealurile unde vei hălădui în căutare de nu ştiu ce, pâraiele şi heleşteiele în care vei prinde ceva peşte sau vei încerca să înoţi.

Şi s-a întâmplat cam aşa: încă de săptămâna trecută, bunica a închipuit, de la olarii veniţi prin sat, cu căruţele pline de oale, vreo douăsprezece castroane de lut şi tot atâtea ulcele de culoare verde, bombate şi decorate cu flori parcă în roşu. De dimineaţă, a pus la foc laptele - cel de cu seară, dar şi cel de dimineaţă - într-un ceaun, aşezat pe nişte pirostrii înspre colţul magaziei. Pregăteşte pomenile din această zi şi se gândeşte că are multe neamuri, vecini, prietene. Pune la frământat nişte făină, pentru a coace câteva tăvi de plăcinte cu poalele-n brâu. Tu înghesui cu migală nişte râpcă în plita cu rolă ce miroase din ce în ce mai atrăgător. Laptele va fierbe domol, preţ de câteva ceasuri, cu orezul ce va prinde ceva consistenţă spre ceasurile amiezii. Între timp, cănile vor lua o altă faţă, de gâtul lor prinzându-se cu aţă covrigei, bomboane, biscuiţi, câte un fir de mentă, de bumbişor, de trandafir. Şi câte-un smoc de cireşe roşii, cărnoase. Fudul, îmi agăţ şi eu câte-o pereche pe după urechi şi mă zbengui în faţa bunicii. Te ţii de poalele ei, cauţi s-o ajuţi, să ţii aţa, să-i întinzi foarfecele, să înmoi în gură bucăţile de biscuite zdrobit, ce n-au catadicsit să fie trecuţi prin ac şi aţă. Gustul biscuiţilor din copilărie, pe care nu-l vei mai întâlni vreodată…

Şi urmează un adevărat ritual: pe podeaua din lut, proaspăt udată şi măturată, face bunica un pătul de pelin pe care aşează atent castroanele pline cu pilaf dulce, peste care tronează câte o bucată de carne prăjită de găină, câte o plăcinţică alături, iar ulcelele în care s-a turnat suc sau vin fiind şi ele împerecheate acestora. O ajut să înfigă lumânările în pilaful încă aburind şi în cănile pline. La urmă, doar în prezenţa mea, tămâiază totul cu o căţuie, rosteşte discret o rugăciune, invocă nişte nume doar de ea ştiute, şi îşi şterge cu colţul baticului o lacrimă ce se aciuase între pleoape.

Are bunica mulţi morţi, prea mulţi morţi, pe care îi boceşte din când în când: părinţii ei, socrii ei, fraţii şi cumnaţii ei, copiii ei. Pe vremea tifosului, s-a întâmplat să îngroape doi copii într-o săptămână: pe Paulică şi pe Lenuţa. I-a pus în aceeaşi raclă. Îngropăciune fugară, precipitată şi sărăcăcioasă. Nu ai timp să-ţi dai seama, mai ales că mai prin toate familiile moartea intrase în casă. O durere care cuprinde şi pietrele. Povestea asta nu o poţi uita niciodată; este un prim şi definitiv contact cu durerea şi tragediile lumii.

Pomana începe, desigur, cu mine. Eu am fost ajutorul ei, observatorul ei, i-am urmărit gesticulaţiile, i-am cuprins taina. Trage deoparte un castron ticsit şi ulcica încărcată ce o ştia că o ochisem încă de dimineaţă. Aprinde ceremonios cele două lumânări, cea din talger şi cea din cana cu suc. „Ia de sufletul…“, şi rosteşte câteva nume pe care le considera mai aproape de sufletul ei. „Bogdaproste“, îi răspund cu nedisimulată gravitate şi cu tremur în glas, simţind că ceva profund se-ntâmplă, neştiind anume ce. Urmează câteva vecine, o cumnată şi prietena ei de-o viaţă, mătuşa Catinca. La câteva ore după miezul zilei, bunicul se întoarce mai devreme de la prăşit, iar restul străchinilor şi cănilor le încarcă într-un coşarcă din papură şi pornesc prin sat, la rude aflate pe cele uliţe.

Şi, în acele ceasuri ale după amiezii, satul este colindat de mai multe bunici şi soţii, rude şi ne-rude, bogaţi şi săraci, vii şi morţi, ştiuţi şi neştiuţi. Într-un ritual al aducerii aminte şi al neuitării, al adâncirii legăturii dintre oameni, dintre aceştia şi cer. Printr-o comemorare pioasă a celor care-au fost şi-o înţelegere mare pentru cele ce sunt şi vor veni.

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Mosii de vara