Invitatul săptămânii: Taina Întrupării reflectată în colindele româneşti tradiţionale

Datina colindatului pe la casele oamenilor este foarte veche, coborând până-n timpurile formării poporului român, adică din secolul I, din momentul în care, prin părţile Dobrogei, a trecut Sfântul Apostol Andrei, împlinindu-şi misiunea de evanghelizare şi încreştinare a populaţiei care trăia aici.

De aceea, colindele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul colind derivă din latinescul colo-colare, care înseamnă „ceea ce trebuie respectat, cinstit“.

Colindul este un gen de cântec popular, dintre cele mai vechi la români. Cunoaştem şi colinde cu caracter profan. Dar colindele la care ne referim sunt acelea care au un conţinut creştin. Trebuie să cunoaştem că multe dintre tradiţiile şi obiceiurile ancestrale au fost încreştinate. Tot astfel şi unele colinde au fost îmbisericite dându-li-se un nou conţinut creştin dat de textul care descoperă taina iconomiei întrupării şi naşterii Fiului lui Dumnezeu.

Este de remarcat un lucru extrem de interesant, anume că aceste tradiţii, venind din cel mai adânc timp istoric românesc, conţin totuşi esenţa învăţăturii creştine despre Mântuitorul.

Colindele, preluate cine ştie de când, cine ştie de unde, cine ştie de la cine, atunci la început, dar, în orice caz, foarte aproape de evenimentele care s-au petrecut în Ţara Sfântă, au fost în permanenţă o predică orală, o cateheză transmisă din om în om, prin viu grai.

Însă, un aspect foarte important este acela că toate colindele se cântă. De aceea, învăţătura transmisă prin colinde s-a răspândit foarte uşor, pentru că muzica face ca mesajul să fie mult mai uşor reţinut, dar şi trăit. Sonoritatea lor modală simplă a făcut ca aceste colinde să poată fi cântate de oameni de toate vârstele, de la copii până la cei mai în vârstă. Cuvintele sunt menite să se adreseze minţii noastre, înţelegerii noastre. Melodia însă e menită să se adreseze inimii noastre.

Pe de o parte, ne luminează mintea, pe de alta ne impresionează inima şi fac legătura dintre inimă şi minte. Un alt aspect ar fi acela că toate colindele se cântă în cor, în comuniune, fiindcă persoanele care le cântă reprezintă cetele de îngeri care au cântat la naşterea Mântuitorului în Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14). Ele se cântă în cor, în comuniune, pentru că ele reprezintă credinţa Bisericii, iar Biserica este adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi.

După cuprinsul lor, colindele stau în strânsă legătură cu cântările şi imnele bisericeşti închinate de Sfinţii Părinţi sărbătorii dumnezeieşti a Naşterii Domnului; stau în relaţie cu textul Sfintei Scripturi, fiindcă ne transmit în versuri simple şi în miniaturi muzicale adevărul venirii pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Întruparea şi Naşterea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Astfel, colindele sunt ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. Ele abundă în învăţături trinitare, hristologice şi mariologice. Colindele ni-L arată pe Hristos ca fiind pelerin. El umblă din casă-n casă, întrebându-ne prin glasul fiecărui colindător: Primiţi colinda? Primiţi colindătorii? Mai bine zis: Primiţi taina iubirii lui Dumnezeu pentru voi? La această întrebare cei cărora li se colindă răspund: Primim!

Aceasta fiindcă Fiul lui Dumnezeu S-a născut pe pământ pentru noi şi pentru a noastră mântuire, S-a făcut Om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască, iar Naşterea Sa este darul iubirii Tatălui faţă de om şi creaţia Sa. La iubire se răspunde tot cu iubire, cu bunăvoinţă şi cu ospitalitate.

Acest lucru ni-l dezvăluie colindul „Iată vin colindători“, prin versurile sale: „Iată vin colindători, zorile-s dalbe, noaptea pe la cântători şi v-aduc pe Dumnezeu“.

Tot acum facem şi daruri celor care ne colindă vestea Naşterii Domnului, care se apropie, mulţumind pentru bucuria pe care ne-o aduc colindătorii, iar obiceiul de a dărui câte ceva se sprijină pe fapta lui Dumnezeu care este Dăruitorul prin excelenţă, Cel Care ne-a dat Darul cel mai fără de preţ, Darul mântuitor şi înnoitor, pe Iisus Hristos Domnul.

După conţinutul lor, colindele conţin într-un mod curat şi destul de clar teologia Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură şi formulată de Sinoadele Ecumenice.

Din ele învăţăm că „astăzi S-a născut Cel fără de început cum au spus proorocii“. El este mai înainte de veci, fără de început după dumnezeire, născut din veci din Tatăl, dar după trup născut din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, împlinind cuvintele proorocilor de demult (O, ce veste minunată, Doamne a Tale cuvinte).

Însă, El Se naşte dintr-o fecioară, Fecioara Maria, potrivit profeţiei din Isaia 7, 14: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel“. În colindul „Steaua sus răsare...“, se spune: „Că astăzi Curata, Prea nevinovata, Fecioara Maria naşte pe Mesia“, iar din colindul „Nouă azi ne-a răsărit“ aflăm că: „Din Fecioară S-a născut Domnul Iisus Hristos şi cu lapte S-a crescut Domnul Iisus Hristos“.

De Crăciun, preotul merge cu icoana Naşterii Domnului în casele creştinilor, arătând acestora că se apropie Lumina cea neapusă, Răsăritul Cel de sus.

Aceste colinde, într-un număr destul de mare la poporul nostru, demonstrează simţul estetico-artistic şi sensibilitatea românului, care şi-a cântat bucuriile şi şi-a plâns durerile şi neliniştile tot prin cântec, dar mai ales, a ştiut să-L laude pe Dumnezeu în toate împrejurările istoriei sale continuu frământate.

Pentru noi, românii, colindele au şi o însemnătate legată de limbă şi neam, fiindcă prin colinde ne-am păstrat de-a lungul veacurilor limba. Nu avem alte documente de limbă românească mai vechi decât colindele şi folclorul.

De aceea, să iubim în continuare colindele, să primim pe colindători, să încurajăm pe cei care cântă colindele noastre şi să le transmitem mai departe, având în minte şi în inimă caracterul lor sfânt şi conştiinţa păstrării unităţii de limbă, precum şi, fără îndoială, păstrarea unităţii de credinţă şi a identităţii noastre naţionale.