Ironia umbrei

Marii moraliști francezi (Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld etc.) ne-au lăsat o categorie aparte de cărți bune de citit. Într-un veac al XVII-lea dominat în Franța de Ludovic al XIV-lea - supranumit Regele Soare - în care cultura atinge un apogeu, realizările artistice întrec așteptările, iar din punct de vedere militar statul francez dictează politica externă, acești oameni păstrează un spirit de negație, un veșnic „nu” față de realizările lumii contemporane lor. Poate pentru că observau de fapt sărăcia lucie în care se scăldau mai bine de trei pătrimi din populație, poate pentru că sesizau ipocrizia de joasă speță a celor care conduceau statul, poate pentru că în ei încă mai pulsa o credință creștină vie - cel puțin în cazul primilor doi autori menționați anterior.

În scrierile lor, ironia cu stil se îmbină cu adevărul amar al rea­li­tății cotidiene. Ni se spun multe în puține cuvinte, ne trezim în fața unor maxime care dau în clocot de bogăția sensurilor, vedem dată la o parte draperia purpurie a iluziilor pentru a contempla direct multele neajunsuri ale vieții oamenilor. În cărțile lor, moraliștii francezi se slujesc de condeiul fin ca de o floretă bine ascuțită, lovind multele umflături putrede ale unui trup social care se crede perfect sănătos. Când avem de-a face cu multe nenorociri, râsul este un bun medicament. Iar citind aceste cărți, chiar dacă nu îți vine să râzi în fața realităților pe care le prezintă, nu te poți abține să zâmbești. Cum ai putea să nu o faci când B. Pascal admite că de lungimea nasului Cleopatrei a depins o întreagă lume antică romană? Poate că, dacă acesta era mai scurt, atunci nici Cezar, nici Marcus Antonius nu și-ar fi prejudiciat, în cazul primului, și chiar ruinat, în cazul celui de-al doilea, parcursul politic. Cât despre binecunoscuta afirmație că toate necazurile din viață ne apar atunci când nu putem sta liniștiți într-o cameră de unii singuri, este suficient să privim în jurul nostru. Nimeni nu mai suportă să stea singur nicăieri, fapt care explică agitația stearpă de a face ceva, de a acționa orbește, de a te învârti asemenea unei furnici care și-a pierdut calea spre mușuroi. Și în toată această scenetă în care actorii și-au uitat rolurile este o ironie mușcătoare, dar și un zâmbet față de amețeala de care dăm cu toții dovadă.

Uneori, este bine să ne autoironizăm, să ne privim cu o oarecare detașare defectele, să râdem sănătos de ele și să ne dezvățăm astfel de la a le mai păstra în continuare ca pe niște lucruri de preț. Din umbra în care au ales să-și trăiască viața, moraliștii francezi au înțeles câteva aspecte esențiale. Primul este că nimic nu este ceea ce pare. Interesul personal, ipocrizia, meschinăria, avariția, orgoliul - toate dictează mersul vieții majorității oamenilor. Al doilea principiu este că întotdeauna pentru om vor prevala funcția și puterea în detrimentul cunoașterii de sine și onoarei. Iar al treilea principiu este că tot ceea ce ai de făcut când ai înțeles cum stau lucrurile este să devii o umbră ironică. Să trăiești ca și cum nu ai exista, să acționezi ca și cum nu ai fi. Pentru că scena este plină. Actorii sunt deja prezenți, iar ție nu ți se mai cuvine să împlinești nici un rol, ci doar să asiști la comedia umană pentru care nici măcar nu trebuie să plătești un bilet. Intrarea este gratis, la fel cum este și ieșirea din această viață.

M-am gândit adesea cu cine s-ar asemăna moraliștii francezi în decursul istoriei și aș spune că sunt un amalgam interesant între marii filozofi ai lumii antice și Părinții pus­tiei. De la primii au luat cuvântul mușcător și raționamentele profunde, poate și o oarecare calitate a ironiei, iar de la ceilalți s-au împărtășit de extraordinara lor smerenie, de înțelepciunea de a ști că totul este trecător, mai puțin așezarea cuminte înaintea lui Dumnezeu, de mergerea pe calea rugăciunii și de acceptarea umilințelor din partea unei lumi care te dorește mai degrabă dispărut decât activ în mijlocul ei.

Și nu este de lepădat acest cuvânt rostit de La Bruyère și care rezumă practic cele spuse mai sus: „Până când se va ivi iarăși un om care, cu un stil nutrit din Sfânta Scriptură, să tâlcuiască mulțimii cuvântul dumnezeiesc, simplu și familiar, lumea va da ascultare oratorilor și declamatorilor” (Caracterele, vol. II, trad. și note de Aurel Tița, Bucu­rești, Ed. pentru Literatură, 1968, p. 271).

Și tocmai oratori și declamatori n-au fost moraliștii francezi, ci tâlcuitori indirecți ai Scripturii pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă.