Islam şi islamism

De multă vreme, în discuţiile publice, pe bună dreptate, se face o distincţie clară între islam şi islamism; islamul este o religie universală cu mai bine de un miliard de credincioşi. Sunniţii se deosebesc, în multe privinţe, de şiiţi, musulmanii coranici de cei liberali; unii caută să găsească o cale spirituală spre Dumnezeu, ceilalţi se detaşează de orice mistică; unii adoptă un stil de viaţă puritanist, alţii se bucură de viaţă în toate sensurile ei; unii privesc tot ceea ce înseamnă politică ca o dimensiune a propriei religii, în schimb, alţii resping politica în mod categoric în numele islamului.

În general, e greu de făcut o demarcaţie între islam şi islamism. În multe domenii, islamiştii „dau tonul“ în ceea ce priveşte societatea, legislaţia, politica şi cultura. Ar fi o iluzie, totuşi, să se creadă într-un „eşec al islamului politic“, aşa cum credeau unii cu puţini ani în urmă.

Pentru mulţi musulmani, islamul înseamnă apartenenţa la comunitatea musulmană (umma). A fi musulman înseamnă pentru ei a face parte dintr-o comunitate de credincioşi care transcende graniţele locale sau naţionale, fără ca prin aceasta să intre într-o formă sau alta de conflict cu situaţia dată. Credinţa presupune apartenenţa, din această perspectivă. Islamiştii merg, pe această linie, chiar mai departe: ei văd islamul realizându-se doar în cadrul unei „ordini islamice“, în cadrul căreia poruncile divine devin obligatorii atât pentru „credincioşi“, cât şi pentru „necredincioşi“.

Principalul adversar al islamiştilor vine din afară: e Occidentul, pe de o parte, care le-a impus încă din perioada colonializării, în mod consecvent, norme, valori şi instituţii, străine de propria istorie. Pe de altă parte, adversarul se regăseşte înlăuntru, în ipostaza promotorului secularizării: e vorba de intelectuali şi literaţi, dar şi de politicieni, precum Kemal Atatürk şi Habib Bourgiba, care, într-o formă autoritară, atât în Turcia, cât şi în Tunisia, au impus o separaţie între stat, justiţie şi societate.

Deşi islamiştii cer impunerea Legii islamice (sharia), astăzi, în cele mai multe ţări islamice, ea nu se mai aplică integral şi exclusiv, nici măcar în Iran şi Arabia Saudită. Oricum, în multe state islamice, sharia îşi lasă amprenta asupra legislaţiei privind căsătoria şi familia prin diferite norme fundamentate pe Coran şi pe Sunna (Tradiţia). O atare situaţie e cu mult mai puţin prezentă când e vorba de economie, asistenţă socială sau politică. Dar, în ansamblu, suspendarea sau abrogarea normelor de drept islamic se întâmplă arareori, mai ales atunci când are o fundamentare coranică explicită. Doar în puţine state, cum ar fi Turcia şi fostele republici sovietice din Asia Centrală, Sharia nu mai este valabilă.

Majoritatea covârşitoare a musulmanilor ţine la propria credinţă fără a reflecta asupra ei. A critica islamul în mod public este interzis. Există o evidentă autocenzură când e vorba de exprimarea publică a unor norme de comportament moral. Acest lucru se vede cel mai bine când e vorba de forme de viaţă alternativă şi de preferinţe sexuale, de libertate artistică şi academică. Devotamentul faţă de islam se corelează cu respectarea aşa-numiţilor „stâlpi“ ai islamului: mărturisirea de credinţă, rugăciunea ritualică, milostenia, postul în luna Ramadan şi pelerinajul la Mecca, dar şi respectarea anumitor prescripţii privind mâncarea şi îmbrăcămintea, precum şi a altor norme de comportament. În general, ele sunt valabile atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. În principal, e vorba despre interdicţia de a consuma alcool, separarea bărbaţilor de femei în public, „îmbrăcămintea decentă“, respectiv purtarea unui voal sau batic sub diferitele sale forme etc.

Islamul este o religie deschisă publicului prin excelenţă. O arată, în primul rând, minaretele şi vocea muezinului care, de la înălţimea lor, îi cheamă pe credincioşi la rugăciune. Este foarte adevărat că, astăzi, în multe ţări musulmane, înaltele minarete rămân umbre palide în faţa acelor clădiri supradimendionate, cum ar fi cele din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar etc. Dar, oricum, ele sugerează această deschidere spre credincioşi.

Două sunt lucrurile care scot în special în evidenţă dominanţa islamului „pe pământ islamic“, şi anume interdicţia oricărei misiuni religioase străine şi schimbarea religiei islamice în favoarea alteia; aceasta din urmă este privită ca un act de trădare, întrucât „islamul“ este socotit ca „un spaţiu părintesc al oricărui musulman“.

Desigur, astăzi, orice musulman poate trăi foarte bine într-un stat secular, indiferent dacă e un simplu credincios sau un practicant fundamentalist. Astfel de musulmani pot fi întâlniţi peste tot, nu doar în diaspora nonmusulmană, în Europa de Vest, în S.U.A., Canada sau Australia, unde sunt valabile alte reguli decât cele clasic-musulmane. La fel de bine, ei sunt prezenţi în India, care, secole de-a rândul, a supravieţuit stăpânirii islamice; apoi, în Turcia, în republicile din Asia Centrală şi în Tunisia, unde secularizarea a fost făcută, cel puţin parţial, „de sus“ şi într-un mod autoritar. Şi nu în cele din urmă, musulmanii sunt prezenţi în Indonezia, unde islamul, în numele unei ideologii de stat, reprezintă doar una dintre mai multele religii recunoscute, ceea ce arată că acest conflict între islam şi islamism rămâne pe mai departe unul actual.