Iubirea, între trup și suflet

„Stăteam pe iarbă și ne sărutam. Probabil că zâmbești. Să stăm pe iarbă și să ne sărutăm, atât. Voi, tinerii de astăzi, vă jucați cu trupurile cât vreți, vi le dați, vi le oferiți cât vreți. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, ține minte, ați plătit prețul vostru: ați pierdut o lume bogată în mister și emoții subtile. Nu numai specii de animale dispar, dar și specii de simțăminte. Dacă ești destul de deștept, nu vei deplânge trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, ci te vei compătimi pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut” (John Fowles, Magicianul, trad. de Livia Deac și Marian Chițoran, Iași, Ed. Polirom, 2002, p. 147).

În zilele de 6 și 7 octombrie va avea loc cel mai important referendum din istoria noastră. Referendumul familiei. Referendumul păstrării emoțiilor și sentimentelor curate dintre un bărbat și o femeie. Pasajul scris mai sus provine din scrierea unui romancier englez care toată viața s-a declarat ateu. Dar chiar și el a înțeles că viața de cuplu trăită exclusiv trupesc este o tragedie cu consecințe incalculabile pentru om. Când singura satisfacție în viața de cuplu este cea sexuală, despărțirea este aproape. Poate că oamenii vor mai continua să formeze un cuplu de fațadă, dar povestea lor de iubire s-a terminat. De asemenea, atunci când oamenii nu au nici un fel de opreliști în ceea ce privește viața lor sexuală, aventurile lor se înmulțesc, experimentele din acest punct de vedere nu mai pot fi ținute în frâu, iar viața în doi devine o himeră. Omul devine instinctual, animalic. A răspunde „da” pe 6 sau 7 octombrie înseamnă, poate, a ne mai acorda o șansă de a fi oameni și nu simpli robi ai plăcerilor noastre trupești...

Referendumul ne mai pune în fața unei provocări fundamentale: cât de mult ținem la viitorul copiilor noștri. Vor crește în familiile care i-au procreat sau vor fi născuți de mame surogat și încredințați spre adopție celor incapabili și să-i nască și să-i crească? Din punct de vedere natural, lucrurile sunt clare. Puiul de leu este procreat și crescut de leu și leoaică. Puiul de găină este procreat și crescut de găină și cocoș. Numai puiul de om poate fi procreat și crescut fie de un singur partener, în speță mama care alege inseminarea artificială, fie adoptat de cupluri care nu pot procrea din motive care țin de însăși alcătuirea lor fiziologică, dar care sunt gata să apeleze la orice mijloace pentru a-și procura urmași de la cuplurile normale sau prin alte metode...

Viitorul familiei tradiționale (nucleare)

Ne aflăm la o cumpănă fundamentală nu doar a societății în care trăim, ci și în ceea ce privește dezvoltarea noastră emoțională sănătoasă. Ne aflăm în fața dezmembrării sociale a ceea ce numim familia „nucleară”, formată din bărbat, femeie și copil. Așa au stat lucrurile de la începutul veacurilor și acum suntem gata să întoarcem spatele problemei doar pentru că astăzi încă ne mai simțim normali. Însă parcă totul seamănă cu ultimul ospăț măreț dat de un om foarte îndatorat. Nota de plată poate nu-l va prinde în viață, dar sigur îi va ruina familia și copiii. Hotărârea noastră de pe 6-7 octombrie va salva viitorul familiei nucleare sau o va lăsa pradă tuturor deviațiilor care s-au format deja în societățile occidentale. Sunt foarte curios cum vom răspunde viitorilor noștri nepoți care ne vor spune că viața sexuală a evoluat și nu-și mai doresc familii tradiționale, de vreme ce am avut ocazia să le schimbăm viața în bine și nu am făcut-o. Așa este că devine trist atunci când te gândești că neamul tău se va stinge atât de jalnic?

Așa că mă întorc la „mărturia” ateului John Fowles: „Ploaia curgea în șiroaie deasupra copacilor, lovind ferestrele și acoperișul ca o ploaie de primăvară în alt anotimp. În dormitor planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tăcere vinovată, ca acele clipe de dinaintea prăbușirii unui pod. Eram întinși unul lângă altul fără să ne atingem, ca niște efigii pe un pat devenit mormânt, înfri­coșați până la durere să spunem ceea ce gândim” (John Fowles, Magicianul, p. 32).

Dacă vom evita să votăm, atunci vom ajunge exact în această situație, să fim „înfricoșați până la durere să spunem ceea ce gândim”, pentru că ne va mustra conștiința că n-am făcut nimic să salvăm tocmai ceea ce ne-a păstrat emoțiile, sentimentele, viața interioară vie, adică familia noastră...