Lăcomie motivațională

Când vorbim despre marile progrese ale omenirii, uităm, de regulă, reversul medaliei - cât ne-au costat, de fapt. Și nu facem aici referire la bani, ci la impactul emoțional, la efectul avut asupra sufletelor implicate, la cât am avut, cu toții, de „investit” pentru a ajunge la rezultatul de care, teoretic, ar trebui să ne bucurăm. Este firesc ca omul să se dezvolte, să-și ridice ștacheta țintelor în perma­nen­ță în ceea ce privește viața exterioară, sau, de fapt, măcar în teorie, i-ar prinde bine o pauză de la aceste reușite care amenință să-l transforme într-o ființă terorizată de propriile sale descoperiri antologice? Ce-l determină pe om să fie sclavul propriului „progres” exterior? Oare nu o lăcomie tot mai greu de explicat prin natura și voracitatea ei, care-și alimentează focul prin găsirea unor noi și noi motivații, resurse și rațio­na­mente și care sfârșește prin a steriliza sufletește ființele omenești pe care le convinge să-i urmeze? Privind la realitățile actuale realizezi că a găsi un scop sau o finalitate de natură spirituală în ceea ce se petrece în viața omului este o pierdere de vre­me. Trăim într-o cursă a realizărilor. Ne dorim ceea ce nu a mai fost obținut până acum, chiar și atunci când, pentru unii dintre noi, este prea târziu sau chiar și atunci când știm deja că tot ceea ce vom obține tot nu va fi suficient.

Voracitatea lăcomiei se hrănește din pervertirea propriului suflet, din acomodarea lui doar la ceea ce este exterior, material, palpabil, simțual. Sufletul este înzestrat cu posibilitatea unui progres infinit în ceea ce privește relația cu Dumnezeu. Această permanentă cercetare și dezvoltare sufletească este transmutată în relația cu lumea. Dumnezeu este uitat, lăsat deoparte asemenea unui obiect inutil. Tot ceea ce contează este cum să schimbăm la nesfârșit ceea ce există în exteriorul nostru, cum să progresăm ad infinitum în confort și viață socială, în cele ale lumii acesteia care trebuie să ne facă să uităm definitiv de o Împărăția Cerurilor exilată într-un colț al conștiinței noastre muribunde. Însă pentru a hrăni această lăcomie pernicioasă sufle­tește este nevoie de trei elemente-cheie: amăgirea/ înșelarea de sine, îndreptățirea propriilor alegeri, minciuna sfruntată.

Ne place să ne amăgim. Face parte din recuzita interioară a ima­gi­na­ției și gândirii rupte de orice dialog al rugăciunii și comuniunii cu Dumnezeu. Un om amăgit poate fi condus oriunde și cu mare ușurință, este suficient doar să-i cunoști acel vis ascuns, în fața căruia se închină așa cum un păgân ar fi făcut-o înaintea unui idol. Când slava deșartă și mândria au corupt definitiv acest vis, omul îmbolnăvit sufletește se comportă de parcă lăcomia de a progresa material este cel mai firesc lucru pe care trebui să-l împlinești în această viață pământească. Vrea bogăție și recunoaștere, vrea să fie ascultat și apreciat, vrea să nu mai moară niciodată, iar dacă acceptă totuși realitatea morții, atunci vrea să nu fie uitat în veci, să fie scrijeliți toți pereții memoriei celor din jur cu numele și amintirea lui.

Această amăgire nu poate să subziste fără o certă îndreptățire de si­ne. Inconștiența referitoare la propriile patimi se transformă, atunci când acestea devin, inerent, mult prea vizibile, în motivarea existenței lor. Omul ajunge să justifice orice în numele unui progres fals, al lăcomiei interioare care-i dirijează și emoțiile, și gândirea. Așa cum afirma N.G. Dávila: „progresul se reduce, până la urmă, în a-i răpi omului ceea ce îl înnobilează pentru a-i putea vinde ieftin ceea ce îl înjosește” (Nicolás Gómez Dávila, Scolii la un text implicit, trad. de Ioan Milea, Florești, Ed. Limes, 2024, p. 307). Orbit sufletește, surd la chemarea lui Dumnezeu, mut la orice manifestare a rugăciunii, omul ajunge într-o stare de decrepitudine spirituală, în care nici amăgirea, nici îndreptățirea de sine nu mai sunt suficiente: starea amară a minciunii sfruntate. Asemenea morfinei oferite celor care au dureri care nu mai pot fi potolite prin mijloacele medicale obișnuite, trezirile bruște ale conștiinței sunt, încă, amețite, cu acest erzaț al mințirii necontenite de sine. „Am fost lacom pentru că...” și aici urmează minciuna: „aveam nevoie, ceilalți aveau nevoie, lumea întreagă avea nevoie”.

Ajuns în fața bilanțului final, al trecerii din această lume, omul constată că nu a progresat deloc, din contră, a devenit doar prizonierul unei iluzii a lăcomiei care promitea atât de mult să-l transforme sufletește într-o ființă mai bună. Nu a devenit mai bun, a devenit doar mai pământesc, uitând de sufletul lui, cea mai de preț comoară din univers. În cuvintele Scripturii: „Aceasta este soarta celor lacomi de câștig; lăcomia le aduce pierderea vieții” (Pilde 1, 19). Orice ar fi, omul respectiv a plătit cu propriul suflet ceea ce nu merita nici măcar atenția sau timpul său. Ce bine ar fi dacă am înțelege aceste cuvinte simple ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Așa sunt pofta nesățioasă și lăcomia. Aducându-le mai multe lucruri celor ce au, îi lipsește apoi și de cele pe care le aveau mai înainte” (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, V, 10, trad. și note de Laura Enache, studiu introd. de Ingrid Bauer, Iași, Ed. Doxologia, 2013, p. 110).