Lacrimi de mărgean

„Lacrimi de mărgean - cuvinte

Ţi-am presărat duios în cale:

«Ale Tale dintru ale Tale»

Ţie Ţi-aducem, Părinte.“

Aflăm uneori pe cale, presărate pe lespezi de piatră sau pe nisip, lacrimi de mărgean păstrate de la pământeni care privesc spre Cer şi ale căror trăiri sunt mai presus de cuvinte. Astfel de oameni păşesc cu grijă prin viaţă, ascultând şoaptele dumnezeieşti şi cuvinte care nu se pot grăi. Dacă se aşază la masa de scris, lucrează sub aripa îngerului şi scot la iveală, prin cuvinte alese, frumuseţi ale sufletului. Luminate de sensibilităţi interioare, profunde, cuvintele se adresează Cuvântului: „Ale Tale dintru ale Tale“. Dacă nu toate, măcar câteva versuri sunt inspirate.

Tradiţia versificării şi darul poeziei au rădăcini adânci în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Întâiul versificator odrăslit din pământ românesc a fost marele şi Sfântul Mitropolit Dosoftei, urmat de alţi slujitori ai sfântului altar, până în vremurile noastre. Din această stirpe de condeieri face parte şi smeritul ieromonah Ignatie Grecu, vieţuitor în obştea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

„Ca să descopere floarea, ineditul, a înnotat noiane de cuvinte, tot căutând prin vremuri, înainte...“

În liniştea mănăstirii, după săvârşirea slujbelor şi a canonului, ieromonahul Ignatie, în preumblările pe malurile lacului, meditează la nemurire ascultând privighetorile, inspirând mireasma teiului înflorit care revarsă-n lume strălucire. Sub ramurile încărcate cu flori pline de mireasmă, cei „bolnavi de dor şi de iubire, privind la el, s-au vindecat şi floarea lui au sărutat, umplându-se de nemurire“.

A privit atent la salcâmul şi teiul înflorit, a ascultat până la o strajă de noapte cântul privighetorii şi cântarea ei l-a fermecat. S-a aşezat atunci la lumina lunii şi a stelelor şi a mai scris un rând, şi altele, alcătuind astfel o nouă poezie.

„La streşini s-au aşezat rândunelele clădindu-şi cuib, salcâmii plini sunt de ninsoare, trandafirii au înflorit pe alei, fluturii vin în stol şi mireasma se strânge ca într-un ulcior.“ Pe toate acestea le-a observat ieromonahul Ignatie şi le-a aşezat în pagină. S-a adunat de multe ori mănunchi de poezii, iar monahul le-a publicat pentru a dărui şi altora frumuseţea cuvintelor şi bucuria citirii lor. În ostrovul cuviosului stareţ Timotei s-a păstrat amintirea unui şirag de nume călugăreşti care au vărsat cândva, în trecerea lor prin lume, lacrimi de bucurie şi lacrimi de pocăinţă. Ascunse priveliştilor obişnuite, lacrimile s-au strâns într-un potir de argint sau o cupă, după cum glăsuieşte alcătuirea Apocalipsei, şi au fost duse de către îngeri spre înălţimile cerului. Poate monahii şi oamenii au uitat viaţa lor aleasă, dar neuitate-s de Dumnezeu, Atoateştiutorul. Cu gândul la aceste lacrimi de demult, urmaşul întru slujire al monahilor cernicani a aprins lumină şi a pus-o în sfeşnic, ca să lumineze tuturor. Lumina care vine de la Lumina Lumii, de la candela nestinsă a sfântului altar sau de la cea licărindă din chilie se împrăştie, prin rugăciune, mesaj şi prin versuri, altora. Către această Lumină izvorâtă din mormânt şi de pe masa sfântului altar vor căuta mereu oamenii, cu gândul de a-şi ostoi dorul după veşnicie.

Această bucurie o aflăm şi-n versurile părintelui Ignatie Grecu.

Când l-am întâlnit întâia dată, în Mănăstirea Cernica, m-am bucurat să aflu un monah care n-a făcut pact cu orgoliul, cu semeţiile care răstoarnă evlavia şi omenia. Necunoscut de cei mulţi şi puţin apreciat pentru darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, şade ascuns într-o chilie smerită şi preţuieşte cu folos vremea lucrărilor sfinte. Zgârcit la vorbă şi preocupat de cele duhovniceşti, părintele Ignatie Grecu a îmbrăcat haina monahală dintr-o chemare interioară profundă. Sunt oameni care au această vocaţie şi-i dedică întreaga viaţă. În 1984, când a păşit dincolo de porţile Cernicăi, mănăstirea avea o obşte renumită, cu mulţi bătrâni care veneau din alte vremuri şi care au lăsat în sufletul novicelui lumina şi căldura evlaviei faţă de cele sfinte. A învăţat de la toţi şi din toate, s-a aplecat asupra florilor când purtau pe petale roua dimineţilor; şi-a privit chipul în oglinda apelor, a păstrat în suflet imaginea răsăritului şi apusului la marginea preafrumosului lac ce înconjoară mănăstirea. A întrebat privighetorile şi a primit răspuns din tăcerile nopţilor.

A făcut ucenicie lungă, cum şade bine nevoitorilor din tagmă, şi a primit tunderea îngerescului chip după opt ani de şcoală a smereniei. Păstrează, împreună cu alţi monahi, tainele acestei mănăstiri, bucuriile şi războiul nevăzut care-i, de altfel, întâlnit pretutindeni. Am încercat, în cele câteva întâlniri, să mai aflu ceva despre monahi cernicani uitaţi, despre istoriile locului şi „misterele“ ostrovului. Nu, interlocutorul meu nu era dispus spre dialog. M-am gândit apoi şi i-am dat dreptate. Pentru ce să-şi risipească cuvintele sale care, oricum, cele mai multe se pierd, fără folos!

A hotărât părintele Ignatie să le adune în Sipetul de taină, cum şi-a intitulat una dintre cărţile publicate în anul 2004.

În spatele Lacrimilor de mărgean, cartea de rondeluri a părintelui Ignatie Grecu, se ascund multe trăiri, bucurii, întrebări, nelinişti. Monahul care a păşit într-al 58-lea an al vieţii are deja câteva cărţi tipărite, a cules suficiente referinţe critice în publicaţii culturale importante, dar mai ales şi-a împlinit visul de a prinde, de undeva, de sus, şoapte divine şi a le aşterne pe hârtie.

Înclin să cred că masa de lucru din chilia cernicană e străjuită de îngeri buni, chemaţi în rugăciuni şi luminaţi mereu de candela nestinsă aprinsă cu drag şi menţinută cu untdelemn curat de smeritul ieromonah Ignatie Grecu Cernicanul.