Lacrimi pentru școala mea (2)

Citește și: Lacrimi pentru școala mea

Primul care venea dimineața la școală era Danil, omul de serviciu. Era surdo-mut și bătrân. Dădea, până începeau orele, cu mătura prin toate clasele, făcea focul în toate sobele și se certa, pe limba lui surdo-mutească, în fiecare recreație, cu elevii care nu păstrau curățenia, sau se luau, din te miri ce, la harță cu el. Ne bizuiam pe faptul că, neputând vorbi, n-are cum să ne spună directorului sau domnului Titi, profesorul căruia îi știam cu toții de frică. Danil era om cumsecade, d-asta nu ne spunea, nu din cauza muțeniei.

După fiecare recreație ne strângeam în careu și porneam spre clase în șiruri ordonate, la semnalul pe care-l dădea clopoțelul. La fel și dimineața, sau la prânz, înainte de începerea programului. Când îl zăream pe Cătălin, doctorul de mai târziu, apărând în curtea școlii, știam că urmează să sune clopoțelul. Cătălin era singurul dintre noi care venea și pleca singur de la școală. Și venea întotdeauna la fix. Era mai ceas decât ceasul pe care-l purta la mână. Taică-său era tehnician agricol. Noi, ceilalți, cu excepția lui Vișan, al cărui tată era șef de post, nu prea puteam să ne lăudăm cu tații noștri, care erau simpli lucrători la câmp.

Băiatul milițianului nu umbla, cum n-o făcea nici Cătălin, cu nasul pe sus. Însă atunci când ne luam unii cu alții la trântă, ca să vedem cine e cel mai puternic, ne feream de el, deoarece ne era frică de taică-său. Și oamenilor mari le era. Poate că și profesorilor. Șeful de post avea obiceiul să-i cam umple de vânătăi pe cei ce călcau pe bec!

Cam în același an cu intrarea mea în clasa întâi, a apărut în curtea mare a școlii o clădire înaltă, mult mai înaltă decât școala, despre care am aflat că i se spune cămin cultural. Aici aveam să ținem toate serbările noastre. Cea mai importantă dintre ele era cea de la sfârșitul anului școlar, când se dădeau premiile. Venea toată suflarea satului să vadă spectacolul. Mulți rămâneau pe afară, nemaiavând loc înăuntru. Tremuram ca varga, când eram strigat să urc pe scenă.

Odată a cântat pe scena căminului cultural însăși Maria Lătărețu. Lătăreața, cum îi ziceau oamenii din sat. Se spunea că e rudă cu nea Giorgiu, care stătea doar la câteva case de noi. Nu prea credeam, doar că, după spectacol, Lătăreața a plecat de la cămin pe jos, trecând și prin fața casei noastre, adică și prin fața mea, umplându-mă de uimire, și intrând taman în curtea lui nea Giorgiu. Erau, va să zică, rude! Oho, ce oameni importanți existau la noi în sat! Să fii rudă cu Lătăreața era mai important decât să fii șef de post! Numai că nu aveai voie să atingi pe nimeni cu pumnul. Nea Giorgiu ar fi putut să se umfle în pene, dar nu se umfla.

Ciudățenia cu oamenii din sat era că îmbătrâneau. Iar cu elevii școlii, că deveneau și ei oameni mari într-o zi. Dar veneau alți elevi în locul lor. Școala era mamă mereu, nu rămânea niciodată fără copii. O mamă ce nu îmbătrânea deloc, pentru că-și lua în fiecare toamnă viața de la capăt. Venirea toamnei însemna pentru ea un nou început. Doar că... Of, Doamne, ce greu mi-e să vorbesc despre asta. Doar că vremurile s-au supărat dintr-odată pe oamenii din satul meu, împuținându-i. S-au împuținat, totodată, și copiii. Dar toamnele continuau să vină. Iar viața școlii s-o ia, cum făcea de peste o sută de ani, din nou de la capăt. Numărul copiilor ce-i treceau pragul ajunsese egal cu numărul dascălilor de altădată. Destul totuși, după mintea inimii mele, să-și continue începuturile.

N-au lăsat-o însă vremurile. Noile vremuri, care i-au cerut să-și închidă porțile. Cică nu mai renta economic, ca și cum ea și celelalte surate ale ei, fiindcă au fost mai multe în aceeași situație, ar fi produs vreodată altceva decât oameni! Am zis, cu câteva luni în urmă, să trec pe la ea să văd ce mai face. Cum îi este în noua ei viață de mamă căreia i s-au furat începuturile. N-am mai găsit nimic din ce știam. Doar o clădire dărăpănată. Rămăsese până și fără uși! În încăperea în care se afla biblioteca se vedea că dormise un cal. Îmi plac caii, dar nu priponiți într-un astfel de loc, unde se pot încă auzi foșnetele unor suflete de hârtie. Calul cu pricina, pe care l-am văzut a doua zi alergând prin sat, e, pot să spun, singurul absolvent al școlii din ultimii 20 de ani. Aș fi avut motive să cred, dacă era verde, că ține de închipuirea mea ceea ce văd. Dar totul era aievea. Așa că nu m-am bucurat deloc.

În sala de clasă unde mi-am petrecut primii patru ani de școală, am privit cerul printr-o spărtură din tavan. Îmi place să privesc cerul, nu există plăcere mai mare decât asta, dar nu văzându-l cum rătăcește trist prin podul școlii mele!

N-am putut să-mi stăpânesc plânsul. Și acum, când scriu aceste rânduri, am sufletul în lacrimi.

Știam c-o să-mi moară părinții într-o zi. N-aș fi crezut însă în ruptul capului c-o să rămân și fără școala în care am învățat să scriu și să citesc.

Nu sunt singurul pe care-l doare până la lacrimi această pierdere greu de îndurat. Tot ce mai pot face pentru școala mea, pentru memoria ei, mai precis, fiindcă n-am mai găsit nici o urmă de viață între zidurile aflate în ruină, este să-i trec numele pe monumentul eroilor din apropiere, sub cele ale foștilor săi elevi căzuți pe front. O să scriu așa: Aici zace școala mea, ce-a căzut la datorie, dar într-un altfel de război, unul al satului românesc cu timpurile, mai nemilos și mai pustiitor decât cele două mondiale!

Din volumul „Noi povești ale cerului și pământului”, în curs de apariție.