Lacrimi pentru școala mea

Citește și: Lacrimi pentru școala mea (2)

Când vine toamna, mi-este cu neputință să nu mă gândesc la ea. De fapt, mă gândesc mereu, dar toamna, mai mult ca oricând. Am fost, timp de opt ani, elevul ei, copilul ei, cum aveam să înțeleg mai târziu, întocmai cum eram copilul părinților mei și-al casei în care m-am născut. Pe ușa pe care intram în fiecare dimineață cu ghiozdanul în spate, intrase și tata, cu zeci de ani în urmă. Îl avusese ca învățător pe domnul Bălțatu, soțul învăță­toarei mele.

Eram 52 de elevi în clasă. Ar fi trebuit să ne împartă în două, dar lipsea sala în care urma să învețe cealaltă clasă. Unde mai pui că mai exista o clasă paralelă, peste gârlă, la numai câteva sute de metri de noi, în Schitu, un sat ce ținea tot de Grosu, comuna noastră teleormăneană. Ne-am întâlnit cu cei de dincolo în clasa a cincea, în cele două clase a cincea, pentru că eram atât de mulți, încât elevii din ciclul doi, cum se spunea pe atunci, învă­țau în clase paralele.

Eram câteva sute de copii în toată școală. Copii ai părinților noștri, dar și ai școlii, în același timp. Când cei de dimineață se întorceau de la ore, cei de după-amiaza tocmai veneau de acasă. Se umplea drumul de chiote și hohote de râs. Mersul la școală dura puțin, numai câteva minute, pentru mine și cei ca mine, care locuiam aproape. Întoarcerea acasă, în schimb, ne lua câte o oră, dacă nu cumva chiar două. Mai ales iarna, când erau troienele cât casa. Însă nu din cauza înălțimii lor pierdeam atât de mult timp pe drum. N-aveai cum să nu faci niște oameni de zăpadă, apoi să vezi dacă te poți da cu ghiozdanul pe derdeluș, rugându-i mai întâi pe domnitorii din cartea de istorie din ghiozdan să nu-i spună, a doua zi, doamnei învă­țătoare. Și, spre cinstea lor, nu-i spuneau!

Dar și toamna aveam ce să facem pe drumul de la școală până acasă. Ne plăceau gutuile coapte și nu toți aveau gutui în curte. Spre sfârșitul primăverii, ne plăceau cireșele pârguite, iar cireșii erau mai rari decât gutuii. Adică de ce să aibă numai fetele cercei la urechi? Ne puneam și noi, băieții, cercei. De cireșe. După care ne apucam să-i ronțăim, ceea ce fetele nu făceau niciodată cu cerceii ceilalți! Și mai era, pe drumul dintre școală și casă, și gârla. Un pic mai în vale. Ajungeam destul de repede la ea. Ca să nu mai vorbesc de pădurea din spatele cimitirului. Uneori, o porneam într-acolo, dar cu inima cât un purice, fiindcă ne era frică de morți, cu toate că eram rude bune cu mulți dintre ei.

Mai apoi, după ce am mai crescut și învățam după-masa, îmi plăceau serile de iarnă când aveam ansamblu cultural, așa erau numite orele de după program, când unii mergeau la cor, alții învățau dansuri populare, iar câțiva, între care și eu, citeam poezii. În ce mă privea, chiar poezii scrise de mine. Atunci când eram lăudat, simțeam cum încep să-mi crească niște aripi mari în spate. Abia așteptam să ies pe ușa școlii, ca să mă ridic de la pământ. Deși era întuneric afară și mușca gerul fără milă, pluteam de câteva ori pe deasupra satului.

Doamne, ce frumos se vedeau casele de sus! Zăream flăcăruia mică a lămpilor pâlpâind în ferestre, nu ajunsese încă electricitatea pe la noi, și auzeam spărgându-se prin curți glasuri înghețate de câini. Era ca și cum toate cele de jos erau înșirate de mine cu stiloul pe hârtie. D-aia mi se și părea atât de frumos satul. Abia ce-l scrisesem eu, cum să fie altfel?

Ocoleam de fiecare dată cimitirul. Pe el nu aveam curaj să-l scriu. L-aș fi scris, dacă puteam, numai cu oamenii vii în el, dar nu puteam! În orice caz, mă întorceam acasă fericit. Casa noastră avea pe atunci doar două odăi. Era printre cele mai mici din sat. Mereu mă gândeam s-o fac mai mare cu scrisul meu. Asta în timp ce stăteam cu spinarea rezemată de sobă. Atunci când zburam nu-mi aduceam niciodată aminte de ea. Și-mi venea să mor de ciudă.

Nici școala nu era din cale afară de mare. Avea numai cinci săli de clasă, două cancelarii, una mică, pentru domnul Cătrună, directorul, și alta, destul de încăpătoare, pentru celelalte cadre didactice. Și mai avea o bibliotecă. Să fi fost vreo două mii de cărți pe rafturile ei. Îi treceam cu foarte mare frică pragul. Însă o frică diferită de cea din preajma cimitirului. Îmi spusese cineva, sau poate că aflasem singur, că fiecare carte are un suflet, unul numai al ei, și mă temeam ca nu cumva vreuna dintre cărțile dinăuntru să-mi spună: Ia-ți la revedere de la visul de a ajunge într-o bună zi scriitor. N-o să ajungi, dacă nu ne citești pe toate!

Au trecut mulți ani de atunci, dar tot nu sunt sigur că visul acela mi s-a împlinit. Și asta pentru că au rămas acolo, în biblioteca școlii, destule cărți pe care n-am apucat să le citesc.

Din volumul Noi povești ale cerului și pământului,  în curs de apariție