Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lumea cuvântului: Pe lumânare şi pe frunte!

Lumea cuvântului: Pe lumânare şi pe frunte!

Un articol de: Stelian Dumistrăcel - 23 Iun, 2007

Ideea de a uita uşor o binefacere (sau chiar o îndatorire) cunoaşte, în limba română, expresia a scrie pe lumânare. Ca obiect pe care s-ar putea face semne pentru a ţine socoteală de un fapt, de o obligaţie (materială sau morală) faţă de o persoană, lumânarea reprezintă alternativa antitetică (de factură imaginară) la răboj, folosit pentru însemnări pe o durată limitată (de exemplu, de la constituirea stânii până la desfacerea acesteia) sau la grinda casei, destinată celor de lungă durată (există expresia a încresta în grindă, pe care a consemnat-o Coşbuc, în versul de început al poeziei La oglindă; este o însemnare pentru a aduce în memorie un eveniment deosebit).

Desigur, există şi lumânări ce se păstrează mai mult timp, de exemplu cele de la cununie, sau lumânarea de la slujba de Înviere, care se aprinde, apoi, în momente dificile (boli grave, sau pentru protecţie pe timpul unei furtuni, cu fulgere şi trăsnete (vezi I.-Aurel Candrea, Folklorul medical român comparat…, 1944, p. 96, 256). Dar nu la acest tip de lumânări se referă expresia în discuţie, una imaginară, a cărei geneză poate fi reconstituită dintr-o apreciere cum ar fi „ţine socoteală de ceva ca şi cum şi-ar fi adus aminte după semnul făcut pe lumânarea ce s-a topit între timp“, însăşi ceara fiind aşadar opusă unui material mai durabil, lemnul.

Că aşa trebuie interpretat enunţul în discuţie ne-o dovedeşte formularea explicită, ca şi o variantă sinonimică, înregistrate în dicţionare cu trimitere la Anton Pann, la care, într-o suită Despre împrumutare şi plată, citim: „Scrie pe lumânare pentru ne uitare – sau – Scrie pe gheaţă până dimineaţă“, o „pereche“ expresivă preluată de Eminescu: „Scrie pe lumânare pentru neuitare“ şi, imediat, „Scrie pe gheaţă până dimineaţă“ (Opere, VI, Literatura populară, p. 381). Evident, paralela /ceară/ – gheaţă indică sarcasmul de la originea enunţurilor citate, primul notat şi în formă „eliptică“ (dacă nu este vorba chiar de cea originară, explicitată apoi): a scrie pe lumânare „a-şi uita îndatoririle“, la Zanne (Proverbele românilor, III, p. 213), care înregistrează, din aceeaşi familie, şi o „culme“ a inconsistenţei sau a perisabilului privind materialul pe care s-ar face însemnarea: a scrie pe mucul lumânării, cu aceeaşi semnificaţie, mucul fiind „capătul, restul lumânării“, respectiv „fitilul, de aţă, al lumânării“, eventual carbonizat.

Ideea de „a uita“ este ilustrată şi de expresiile, mai „poetice“, a scrie pe nisip şi a scrie pe apă; cea de a doua, cu sensul „adică a se apuca de muncă zădarnică“ apare şi la Pann (cf. Zanne, op.cit., I, p. 110) şi este o formulare preluată aproape ad-litteram de Eminescu în Scrisoarea II: „Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?“ (de tipul „versurilor la cucoane“ ori „la puternici“), imagine care (la fel cu acelea ale scrierii pe lumânare sau pe gheaţă, de mai sus) ne explică, încă o dată, preţuirea poetului pentru înţelepciunea de proverb a „finului Pepelei“.

La antipodal tuturor expresiilor discutate mai sus trebuie invocată locuţiunea a şi-o scrie în frunte (cu numeroase variante) „a ţine minte ceva pentru totdeauna“, de factură biblică, dar provenind de la vechi practici cum sunt tatuarea frunţii sau purtarea aşa-numitelor „amulete frontale“.

De unde legătura cu „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus“!