Lumini și tristeți de Înviere

Ne bucurăm duhovnicește și „ne îndestulăm cu Hristos” în luminatul praznic al Învierii Sale, chiar dacă anul acesta serbarea a fost celebrată în condiții speciale, impuse de noua pandemie, care a tulburat și înfricoșat întreaga lume. Cine și-ar fi putut închipui că drumul parcurs către strălucita sărbătoare a Paștilor se va transforma atât de ușor într-o veritabilă „Golgotă”, prin măsurile impuse de autorități pentru prevenirea răspândirii noii maladii?

Între acestea s-au regăsit și cele care au vizat viața liturgică a Bisericii, care încă sunt în vigoare; de la restricționarea numărului parti­ci­panților la săvârșirea slujbelor în afara loca­șurilor de cult, până la interzicerea deplină a participării credincioșilor la dumnezeiasca Liturghie și închiderea cimitirelor. Totul a culminat în Sfânta noapte de Înviere, când bisericile au fost goale. Cu toate acestea, slujitorii sfintelor altare au avut grijă, înainte de începerea slujbei de Înviere, să-i facă părtași la bucuria pascală pe cei pe care-i păstoresc pe calea mântuirii, încât, chiar dacă nu au fost prezenți fizic, au ținut lumina Învierii în mâini, aceasta coborând de acolo în sufletele însetate de Hristos.

Și aici, la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț, ca în toate sfintele locașuri din cuprinsul pământului nostru românesc, am trăit în chip aparte „sărbătoarea sărbătorilor”. Porțile așe­zământului au stat închise, iar mica obște a schitului a primit Lumina Sfântă, ajunsă aproape de miezul nopții, cu bune nădejdi că Hristos Cel răstignit și înviat, prin negrăita minune ce ne-o trimite an de an, ne arată – îndeosebi în anul 2020, marcat în chip nefast de noua molimă – că nu suntem singuri; că El rămâne cu noi în toate zilele vieții noastre. Doar să avem puterea de a-L vedea însoțindu-ne în călătoria pe marea vieții, destul de neliniștită în ăste răstimpuri.

Toate pregătirile pentru întâmpinarea luminatului praznic au decurs normal, însă realitatea cutremurătoare am simțit-o abia în momentul în care, la miezul nopții, am adresat îndemnul liturgic: „Veniți de luați lumină!” Dacă în alți ani, către lumânarea cea frumos împodobită – aprinsă din Lumina Sfântă adusă pe pământ românesc - se îndreptau sute de lumânări, anul acesta, doar cele ale câtorva viețuitori au răspuns chemării. Poate ca niciodată până acum chemarea „Veniți de luați lumină!” nu a avut același ecou ca în bătrânele veacuri. Am realizat că lumina Învierii devine mai arzătoare, mai sclipitoare atunci când se reflectă în ochii plini de credință și nădejde ai creștinilor. De ce oare? Pentru că fiecare credincios Îl poartă pe Hristos în taina ființei lui, Care, mai ales la Înviere, freamătă de bucurie că am înviat împreună: El, din morți, iar noi, din moartea păcatului, trecând din întuneric la lumină. Da, licăririle din privirile cre­dincioșilor amplifică bucuria și lumina pascală.

Aprinzându-ne lumânările, am purces, după rânduială, către exteriorul bisericii. Odată cu noi, din sfântul locaș parcă a ieșit o liniște nepământeană și s-a răspândit în vecinătatea tihnită a bisericii, așezată, ce-i drept, într-o „poiană a liniștii”, după cum a numit-o marele romancier Sadoveanu. Dar de data aceasta era… un alt fel de liniște, nu una doar a locului, ci mai degrabă o tăcere nedeslușită. Era răspunsul la minunea Învierii Domnului al mărețului univers, al bătrânului pământ, al codrilor din jur, al zăvoaielor și colnicelor ținutului, al soborului de fiare sălbatice care locuiesc în vecinătatea schitului. ­Părea nedeslușită, zic, chiar nefirească, în lipsa poporului credincios, care, în alți ani, fremăta de bucurie. Însă liniștea ce împărățea peste împrejurimile Vovideniei era și răspunsul gâtuit de emoție din sufletele viețuitorilor din tihnita poiană. Cum poți răspunde la o așa minune care a schimbat istoria omenirii, decât prin tăcere?!

Dezmorțiți din emoția profundă ce ne-a încremenit, am făptuit mai departe rânduiala slujbei din noaptea Sfintei Învieri, continuată, apoi, în biserică; ardeau inimile în noi de frumusețea cântărilor, de cuvintele Sfintei Evanghelii, de dorul de a ne întâlni euharistic cu Hristos Cel înviat, dar și cu cei care, în fiecare an, umpleau până la refuz curtea bisericii în noaptea plină de lumină a Paștilor. Pe parcursul întregii slujbe i-am purtat cu noi în rugăciune cu necurmata nădejde că Maica Domnului, proteguitoarea așezământului nostru, a rânduit ca liniștea din poiană să o simtă credincioșii la ei acasă, că fiecare cămin, fiecare suflet pentru care ne-am rugat au devenit un loc al liniștii, unde Mântuitorul Hristos, biruitorul morții, a poposit și l-a rourat cu lumina Sfintei Sale Învieri.