Mai știm să ne sărbătorim corect ziua numelui?

În conjugarea captivantă de culoare și sunet de la început de toamnă, asistăm gânditori la desfrunzirea filelor din calendar. „Vreme trece, vreme vine,/ Toate‑s vechi şi nouă toate”, a zis poetul, iar noi, triști sau bucuroși, învăluiţi în vraja timpului ce zdrobește sub călcâi încă un anotimp, interiorizăm acest andante melancolic al toamnei, pregătindu‑ne pentru admirabilul adagio al iernii. Drumul ni‑i presărat cu multe popasuri duhovnicești, sărbători sfinte, când simțim că în marea trecere nu suntem singuri, ci înaintăm ocrotiți de mila și iubirea Cerescului Părinte, a sfinților plăcuți Lui. Toamna se arată încă mai darnică pentru mulțimea de sfinți cinstiți în lunile sale: Sfânta Mărie „micăÎ, Drepții Ioachim și Ana, Sfântul Corneliu, Sfânta Sofia, Sfinţii Ciprian și Iustina, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Dimitrie, Sfânta Parascheva, Sfinţii Mihail și Gavriil, Sfânta Ecaterina, iar în ultima zi a anotimpului culorilor, Sfântul Apostol Andrei.

Românul a știut dintotdeauna să și‑i apropie pe „casnicii lui Dumnezeu”, făcându‑şi‑i frați, părtași bucuriilor sau suferințelor lui. I‑a zugrăvit în icoane ori pe pereții bisericilor în portul strămoșesc, i‑a așezat în odăi primenite sau la colțuri de drum să‑l ocrotească, le‑a cinstit ziua de proslăvire „petrecând” creștinește onomastica.

Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându‑ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătăm recunoștința pentru binefacerile primite, considerându‑le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.

Un părinte al Bisericii spunea că modul cel mai potrivit de a‑i cinsti pe sfinți este să trudim pe cât ne stă în putință să le imităm viața și dorul nestins după Cer, fapt ce trebuie arătat îndeosebi la data proslăvirii lor. Însă noi preferăm în astfel de zile mese îmbelșugate cu cei apropiați. Nimic rău în asta, dacă toată bucuria evenimentului ar fi precedată de o alta, mult mai trainică, înălțătoare: cea a comuniunii cu sfinții serbați. Unde ne vom întâlni cu ei, decât în dumnezeiasca Liturghie? Cum le vom arăta că ne căznim să le urmăm pilda viețuirii, decât împărtășindu‑ne în ziua lor cu Hristos, pe Care ei L‑au iubit și L-au urmat? Am spus adesea credincioșilor că singurul dar cu adevărat de preţ ce‑l putem primi de ziua noastră este Hristos, Care ne așteaptă, ne invită la ospăț, vrea să ne apropie de sfinții noștri ocrotitori. Din păcate, ocupându‑ne cu masa, cu petrecerile, cu băutura, uităm sau nici măcar nu ne căznim să dăm curs poftirii dumnezeiești.

Așadar proslăvirea unui sfânt reprezintă o zi specială, când se cuvine să prăznuim, să ne veselim duhovnicește, trăind cu intensitate mângâierea, bucuria de a rămâne lângă Hristos, alături de sfinții Lui. Concret, un bun creștin de ziua sa onomastică trebuie să‑și facă timp să participe la Sfânta Liturghie, iar dacă are dezlegare de la duhovnic, după ce s‑a pregătit, să primească Sfânta Împărtășanie. Doar aşa se va găsi în comuniune cu patronul său spiritual, care, la rândul lui, se află într‑o necurmată împărtășire din iubirea nesfâr­șită a Sfintei Treimi. Uneori, însă, astfel de sărbători cad în zi de lucru. Atunci ce‑i de făcut? Cunosc credincioși care își pregătesc cu mare bucurie ziua onomastică. Nu mă refer la îm­belșugate mese ori la petreceri zgomotoase. Își iau câteva zile de concediu, postesc, după sfatul duhovnicului, sporind rugăciunea și viața duhovnicească, pentru ca în ziua sfântului să participe la Sfânta Liturghie, împărtășindu‑se. Nu este o regulă sine qua non. Dacă nu reușim acest lucru, ne putem face timp să citim acatistul sfântului, iar după orele de serviciu să ne îndreptăm pașii către o biserică, să ne închinăm ocrotitorului rânduit, mulțumindu‑i pentru milă și ajutor. Dacă nici asta nu vom izbuti, atunci măcar în tihna odăii noastre, să ne plecăm genunchii înaintea icoanei sale, lăsându‑ne mângâiați de harul iubirii și milostivirii revărsate asupra noastră. Să‑i citim sau să‑i recitim viața, meditând la lucrarea sa pe pământ, învățând de la el cum să ne croim cale către Cer. Nu aș vrea să cred că un bun creștin nu ţine la căpătâi o icoană cu sfântul său ocrotitor, dacă, desigur, i s‑a rânduit la Botez un astfel de nume. Este regretabil să nu avem o relație apropiată cu protectorii noștri cereşti, nesocotind minunatul dar oferit nouă de Dumnezeu.

Şi totuși ce se‑ntâmplă când refuzăm sau neglijăm să facem cunoștință cu cei hăruiți să ne fie pavăză? Ignorându‑i pe sfinți, îndepărtăm șansa de a ne face din „casnicii lui Dumnezeu”, ale căror nume le purtăm, prieteni apropiați, apărători și sprijinitori vieții noastre. Nepreţuindu‑i pe sfinți, transformăm zilele lor de cinstire în zile ale noastre. Dar oare suntem noi vrednici să ne substituim lor?

Să căutăm, așadar, bucuria proslăvirii sfinților noștri ocrotitori cu și în Hristos, iar agapa de acasă cu familia ori prietenii să nu preceadă ospățului mântuirii.