Mâini de fum

Văd mâinile mamei urcând prin hornul casei spre cer. I le ia vântul amestecându-le cu fumul altor mâini, care ies, tot așa, pe horn, din celelalte case din sat.

Începe apoi să curgă o apă neagră pe deasupra capetelor noastre. E părul mamei amestecat cu părul celorlalte femei. Fiecare dintre noi se uită după părul celei care l-a născut. Al mamei miroase a pelin. Îl recunosc cu ochii închiși.

Vine apoi lumina ochilor la rând. Dintre atâtea priviri puse la un loc eu știu cu precizie care este a mamei. Lumina ochilor săi răsare prima pe ulițele satului. Și e atât de multă încât orbește celelalte răsărituri. Hornurile continuă să fumege. Vântul se joacă mai departe cu părul mamelor noastre.

Curg șerpuind spre cer lucrurile de prin case. Par făcute din fum și ele. Se duc, se tot duc, risipindu-se, în sus. De asta nici nu mă grăbesc să intru în casa unde am crescut. N-aș mai găsi nimic înăuntru. Scaunele, patul, icoana de deasupra patului, masa la care mâncam, velințele țesute de bunica, caietele și cărțile mele de școală și-au luate toate zborul spre cer, fără putința de a se mai întoarce vreodată.

Doar femeile, de la care au învățat cum să se strecoare pe horn, nu vor să se îndepărteze de pământ. Plutesc pe deasupra satului, tot sperând să se întoarcă.

De mama sunt cât se poate de sigur c-o va face. Nu-l poate lăsa pe tata să intre singur în iarnă.

În timp ce mă gândesc la toate acestea, observ cum pe coșul casei noastre se strecoară afară, prefăcându-se în fum, ușile, ferestrele, pragurile, începând cu cel în fața căruia stau, apoi pereții, unul câte unul, tavanul, podul și acoperișul.

Măcar podul să fi rămas, fiindcă ascunsesem în el, printre strugurii pe care-i punea mama toamna la păstrat, câteva zile din copilărie.

O să pot trăi fără ele. Nu însă și fără mama, care doar se preface că e de fum, amestecându-se cu celelalte mame. A păstrat în trupul ei destul pământ cât să se poată întoarce.

Dispare apoi și coșul care le-a ajutat pe toate să dispară. Urmat de celelalte coșuri prin care a curs, sub ochii noștri, spre cer, aproape tot satul.

Mama îmi face semn s-o aștept. Asta și fac. Fiii celorlalte mame au plecat, în vreme ce eu stau singur în mijlocul curții și privesc spre cer.

Mai e până să se facă seară. Sunt mii și mii de seri până atunci. De aceea nu s-a întors încă tata de la câmp.

Mama o să vină curând înapoi. Uite, chiar asta îmi scrie acum, cu toate că nu știe carte. Îmi trimite de sus cuvinte scrise cu litere de pământ, ca să nu le poată lua vântul, așa cum s-a întâmplat cu mâinile ei pe care le poartă, amestecate cu alte mâini, pe deasupra lumii.