Mănăstirea Cernica sau despre iubirea sfinților pentru acest loc

Legătura cu mireasma de har a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae cu Mănăstirea Cernica își are începuturile din perioada în care a venit la București, după anii slujirii la Sibiu. În contextul dificil al vremii, sub stricta supraveghere a regimului potrivnic Bisericii, Patriarhul Justinian Marina i-a încredințat Părintelui profesor Dumitru Stăniloae alcătuirea unei scrieri dedicate canonizării Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, iar în ziua solemnă a proclamării, 24 octombrie 1955, cunoscutul teolog a fost desemnat să ros­tească omilia. Era o încre­din­țare aparte de data aceasta, care presupunea nu doar știință, ci îndeosebi inimă și viață de rugăciune.

Părintele Stăniloae, într-o profundă smerenie, se întreba: „Cum pot eu să scriu despre cel care a trăit viața pământească în chip îngeresc, dacă nu am viețuire îngerească?”.

Evlavia deosebită a Părintelui profesor față de Mănăstirea Cernica își avea rădăcinile în dragostea față de „prietenii” Domnului, ostenitori pe calea mântuirii, în mod special față de Sfântul Ierarh Calinic, Episcopul Râmnicului, și de Sfântul Cuvios stareț Gheorghe, despre care vorbea cu aleasă pre­țuire. El spunea că în persoana Sfântului Ierarh Calinic se împleteau, în chip armonios, rugăciunea cu slujirea liturgică și lucrarea practică, izvodind unul dintre cele mai luminoase chipuri de ierarhi români. În această unire de har și nevoință, dintre slovă și făptuire, Părintele Stăniloae vedea chipul desăvârșirii duhovnicești.

La 24 octombrie 1955, în cuvântarea sa, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae afirma: „E uimitor cum încăpeau și se armonizau în el contemplația lumii dumnezeiești și privirea atentă la amănuntele vieții concrete, trezvia, care urmărește gândurile cele mai fine ale minții, și atenția, care combină și realizează planuri prudente și precise de zidire, organizare și gospodărie. Unitatea se realiza poate prin faptul că cele de jos le vedea în lumina și sub imboldul celor de sus. În armonia frumoasă a rațiunilor divine, Sfântul Calinic contempla schema ordonată a planurilor ce avea să le realizeze jos, iar în cele de jos surprindea razele luminii de sus”.

Prin aceste cuvinte, elogia personalitatea complexă a Sfântului Calinic, în care contemplația și ac­țiunea se îmbrățișau într-o unire tainică, făcând din el un slujitor al rugăciunii și al faptei. Cerul și pământul se întâlneau în inima lui, iar harul dumnezeiesc se revărsa în fiecare lucrare a sa.

Vorbea și despre inima sa plină de milă, spunând că, atunci când nu avea bani pentru a-i ajuta pe cei lipsiți, Sfântul Calinic se întorcea, plângând, către cei din jur și zicea: „Faceți-mi rost de bani să dau acestor frați ai Domnului”.

Aceasta arăta finețea și delica­te­țea sfințeniei, trăsături luminoase ale sufletelor pătrunse de ha­rul dumnezeiesc. Lacrimile sfân­tului deveneau în ochii Părintelui Dumitru Stăniloae o mărturie a sensibilității și gingășiei omului îndumnezeit.

În numeroase scrieri, Părintele profesor a evidențiat duhul isihast și lumina filocalică ce iradiau din tradiția vechii lavre monahale de pe Ostrovul Cernicăi. Venind adeseori la această mănăstire, mai ales în zilele premergătoare canonizării și în perioada următoare, el a simţit o continuitate vie a filocaliei în spațiul românesc.

În concepția sa teologică, obștea cernicană a întruchipat idealul de trăire filocalică, acel mod de viețuire curată și contemplativă pătruns de iubirea lui Dumnezeu, pe care marele teolog l-a zugrăvit cu profunzime în lucrările și traducerile sale. Astfel, litera Filocaliei nu a rămas doar în cărți, ci a devenit duh de dreaptă viețuire.

Odată cu momentul 1955, prin implicarea directă în demersurile de canonizare a Sfântului Calinic, Părintele Dumitru Stăniloae a devenit apropiat și admirator statornic al acestui loc binecuvântat.

Alături de mănăstirile Antim și Căldărușani, pe care le frecventa, Mănăstirea Cernica a devenit pentru el un adevărat liman duhovnicesc, loc de rugăciune, oază de liniște și prilej de întâlnire cu monahi trăitori ai duhului filocalic. Această comuniune spirituală l-a ajutat în chip esențial în elaborarea reflecțiilor sale teologice despre filocalie și rolul monahismului în spiritualitatea românească. În tăcerea rugăciunii și în pacea chinoviei, își găsea răspunsuri la întrebările cele mai adânci.

Legătura Părintelui Dumitru Stăniloae cu Mănăstirea Cernica a fost întreită: teologică, întrucât a văzut aici întruparea în tărâm românesc a Filocaliei paisiene; istorică, pentru că a fost implicat în actul de canonizare a Sfântului Calinic, și personală, prin numeroasele legături sufletești, desele vizite și întâlnirile cu monahii acestei vetre monahale, între care un loc aparte îl ocupa arhimandritul Benedict Ghiuș.

Prietenia, care se poate numi patristică, datează din perioada în care părintele Benedict Ghiuș era slujitor la Catedrala Patriarhală din București. Există mărturii care arată că cei doi părinți se întâlneau frecvent, fie în casa Părintelui profesor, fie în cea a arhimandritului Benedict Ghiuș, ori călătorind împreună spre locurile unde aveau prieteni comuni. În aceste întâlniri discutau despre teme ale teologiei, despre tradiția duhovnicească a Cernicăi și, mai ales, despre Filocalie. Toate acestea au făcut ca amândoi să se bucure de aceeași respirație duhovnicească. Era o prietenie în care cuvintele se împleteau cu tăcerea, iar gândul teologic cu rugăciunea inimii.

Când părintele arhimandrit Benedict Ghiuș a trecut la cele veș­nice, în iunie 1990, Părintele profesor Dumitru Stăniloae se afla în Ger­mania, la fiica și la nepotul său. Acest lucru mi-a fost povestit de Horia Dumitraș Ionescu, martor prețios al multor întâmplări din viața Părintelui (și nepot al său).

Revenit din Germania, după o perioadă de câteva luni, Părintele Stăniloae a venit la mormântul vechiului său prieten, pe care îl pre­țuise cu adâncă afecțiune și respect. Cu acel prilej, marele teolog a adresat conducerii mănăstirii rugămintea de a se muta, fie și numai temporar, în casa unde viețuise părintele Benedict. Dorea să trăiască acolo unde încă plutea mireasma rugăciunilor prietenului său.

Deși starețul și obștea au încu­viin­țat această dorință, din motive necunoscute, mutarea nu s-a concretizat.

Totuși, între anii 1990 și 1993, Părintele Dumitru Stăniloae a revenit în repetate rânduri la Cernica, petrecând ceasuri de reculegere și rugăciune. În acea perioadă a fost realizat și unul dintre interviurile importante, păstrat până astăzi, în care evocă duhul locului și teologia învierii, a vieții veșnice.

Un alt monah cernican pe care l-a întâlnit adeseori a fost protosinghelul Nicodim Bujor, slujitor cu multe daruri, între care și cel al scrisului, el fiind și autorul cunoscutului Acatist al Sfântului Ierarh Calinic, text care a intrat în cultul Bisericii.

În acea vreme au fost alcătuite încă două variante de acatist: una scrisă de arhidiaconul Bartolomeu Valeriu Anania (viitorul Mitropolit al Clujului) și alta de Daniil Sandu Tudor. Întrucât cele două erau străbătute de un stil poetic, diferit de forma tradițională a acatistelor bisericești, a fost aleasă varianta părintelui Nicodim Bujor, considerată mai simplă în expresie, dar fidelă rânduielii liturgice.

Părintele Nicodim mărturisea că textul său a fost citit, revizuit și completat de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, care i-a oferit îndrumări de finețe teologică.

De asemenea, Horia Dumitraș Ionescu îmi spunea că, în acei ani, Părintele Stăniloae era apropiat și de monahul Conon Popescu, născut în 1908 și trecut la cele veșnice în 1990, care avea ascultarea de chelar și administrator. În timpul regimului comunist, venea adeseori la București pentru a aproviziona obștea cernicană, aducându-i părintelui uneori alimente, fructe și pâine coaptă în tradiția veche a mănăstirii.

În drumurile sale, trecea și pe la Părintele profesor Dumitru Stăniloae, într-o vreme când lipsurile erau resimțite în întreaga țară.

Astfel de gesturi discrete și pline de iubire frățească au fost o formă de sprijin și dragoste pentru teologul aflat sub presiunea acelor ani grei și încărcați de privațiuni.

Deosebit de importantă este cererea oficială pe care, la 30 august 1972, Părintele Dumitru Stăniloae a adresat-o starețului Mănăstirii Cernica, arhimandritul Roman Stanciu. În scrisoare, cu apelativul de respect „Înaltpreacuvioase Părinte”, mărturisea că deține o adeverință emisă în 1968 prin care i se atribuia un loc de veci în cimitirul mănăstirii și solicita aprobare pentru executarea unor lucrări de amenajare, motivând că bordura mormântului depășise ușor dimensiunile inițiale.

Astfel, aflăm că locul de odihnă veșnică îi fusese atribuit încă din 1968, iar documentele finale s-au întocmit în mod oficial la 30 august 1972.

Actul de concesiune, înregistrat cu numărul 726, este redactat cu rigoare și poate fi considerat un model administrativ de mare ținută, chiar și în prezent, întrucât stipula clar îndatoririle concesionarului: cel care concesiona locul de veci era dator să împrejmuiască locul, să-l îngrijească anual, să-l înfrumuse­țeze cu flori în fiecare primăvară, iar, dacă obligațiile nu erau împlinite, locul se considera abandonat și putea fi atribuit altor persoane.

Părintele profesor a fost înmormântat 21 de ani mai târziu, exact în locul menționat în document, semn al rânduielii de Sus și al legăturii sale profunde cu Cernica.

Ori de câte ori revenea la mănăstire, în plimbările sale tihnite pe aleile din jur, spre cimitir, înso­țit adesea de părintele arhimandrit Benedict Ghiuș sau de alți monahi cernicani - între care și Ro­man Stanciu, devenit ulterior Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor - purta cu aceștia adevărate convorbiri filocalice. Erau momente de lumină și comuniune duhovnicească, în care filocalia trăită devenea respirația firească a celor care slujeau lui Dumnezeu în tăcere și în dragoste frățească.

În ultimii ani ai vieții sale, între 1978 și 1993, pictorul Horea Paș­tina s-a apropiat în chip deosebit de Părintele profesor Dumitru Stăniloae, devenind unul dintre ucenicii săi discreți, dar statornici.

De asemenea, în preajma sa se afla adeseori Costion Nicolescu, dar și alți oameni de credință și cultură, care obișnuiau să se întâlnească periodic cu marele teolog, formând un cerc restrâns de prieteni ce împărtășeau aceeași sete de lumină și comuniune.

Mărturia domnului Horea Paș­tina este deosebit de prețioasă: îmi relata că mergea împreună cu Părintele, în duminici și sărbători, însoțiți uneori de Costion Nicolescu, la diferite biserici din Capitală. Printre acestea a amintit Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclis al Institutului Teologic de Grad Universitar, unde ajungeau mai rar; de asemenea, Biserica Lucaci (numită și Udriștei de către domnul Paștina), Biserica „Sfântul Gheor­ghe”-Vechi, Biserica Popa Rusu, iar cel mai frecvent Biserica Negustori și Biserica Răzvan, ambele situate în apropierea locuinței sale din strada Cernica.

La Negustori, mai ales în anii de pe urmă, când trupul slăbit nu-i mai îngăduia deplasări îndepărtate, Părintele Stăniloae participa cu stăruință la Sfânta Liturghie. După slujbă, urma adeseori un scurt moment de comuniune fră­țească, pregătit de preoteasa părintelui Dinu Mihalcea, care oferea o gustare pentru cei apropiați.

Acesta era încă un pretext pentru convorbiri duhovnicești, schimburi de cuvinte ziditoare și împărtășirea unor gânduri și trăiri profunde. Discuțiile se derulau firesc, ca prelungiri ale predicilor rostite de Părintele Stăniloae sau de părintele Dinu Mihalcea, dobândind însă o profunzime aparte, în acele clipe de liniște și intimitate spirituală. Era o masă simplă, dar sfințită de pre­zența celui care trăia teologia ca pe o pâine a vieții.

Toate aceste mărturii vii, care păstrează parfumul vremurilor și duhul întâlnirilor de altădată, se așază întru neuitare. Ele relevă cu limpezime legătura strânsă a Părintelui profesor cu Mănăstirea Cernica, dragostea lui constantă pentru Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul, dar și continuitatea vie a duhului filocalic, trăit nu doar în chilie, ci și în Liturghiile inimii săvârșite în câteva biserici bucureștene.

Dintre toate aceste locuri, Biserica Negustori a avut o semnifi­ca­ție aparte pentru Părintele, îndeosebi în anii din urmă. Acolo și-a regăsit pacea rugăciunii, a rostit cuvântări de o adâncă teologie, cu simplitate și lumină, a binecuvântat și a fost înconjurat de prieteni și ucenici.

Tot acolo, în aceeași biserică istorică, a fost prohodită minunata și blânda sa soție, preoteasa Maria Stăniloae, tovarășa sa de o viață și sprijinul discret al întregii sale misiuni teologice și duhovnicești.

Când te gândești la viața unui om al rugăciunii și al cuvântului, inima se umple de pace sfântă. A scris despre sfinți cu lacrimi în ochi, temându-se că nu e vrednic să-i zugrăvească. A tradus Filocalia cu mâini tremurânde, nu de bătrânețe, ci de evlavie. A umblat pe aleile Cernicăi ca un fiu care se întoarce mereu la poarta casei părintești. De la Cernica, sufletul său și-a luat zborul spre cer. Nouă, pe pământ, ne rămâne mireasma vieții unui teolog rar, care a iubit mult sfinții...