Mănăstirea Râmeț și stareța Ierusalima, într‑o pagină de istorie tulburătoare

Posibilă și‑n mic e măreția

Cunosc un degetar monumental

E aici, în Apuseni, în România

Râmeț, o mănăstire din Ardeal.

Mănăstirea Râmeț, una dintre cele mai vechi vetre monahale din Transilvania, a trecut printr‑o perioadă de ample transformări, fiind desființată de către autoritățile comuniste prin Decretul 410 din anul 1959 și transformată în centru turistic. În anul 1967, mai multe surori și monahii apropiate Părintelui Dometie Manolache - devenit Sfântul Cuvios Mărturisitor Dometie de la Râmeț - au revenit în patria anahoreților de altădată, a rugătorilor și a iubitorilor de frumos, dar ca lucrătoare la un atelier de covoare îngăduit în mod tacit de autoritățile locului până în 1972. În umbra atelierului de covoare se țesea, în taină, o altă pânză - aceea a rugăciunii neîncetate și a nădejdii în învierea vieții monahale. Firul și suveica deveniseră instrumente ale rezistenței spirituale, iar maicile lucrau nu doar covoare pentru regim, cât mai ales salvarea sufletului acestui sfânt așezământ.

În acest loc, care ne amintește de sihaștrii din munții Sinai, Athos, Tabor și din alte locuri binecuvântate de Dumnezeu, s‑a așezat Cuviosul Dometie Manolache dimpreună cu ucenicele sale. Vremea care a urmat a fost deosebit de grea atât pentru părintele Dometie, cât și pentru maicile care l‑au însoțit pe duhovnicul lor. Au fost timpuri asemănătoare celor din veacurile de început, ale martirilor, care au îndurat multe primejdii pentru apărarea credinței. Cu toate acestea, Părintele Dometie a reușit, cu multă râvnă, să refacă obștea monahală de acolo. Sfântul Cuvios Dometie povestea adesea cum, în nopțile întunecate ale persecuției, se retrăgea în locurile sihăstrești din preajma mănăstirii pentru a se ruga. Acolo, în tăcerea pietrei reci, simțea prezența rugătorilor neostoiți care au călcat pe aceleași cărări cu veacuri în urmă. Și tot acolo, în rugăciune, își însemna numele ucenicelor sale pe filele inimii, rugându‑se pentru fiecare în parte ca să aibă puterea de a‑și duce crucea. Acestea erau vremurile când credința nu era o simplă declarație, ci o permanentă punere a vieții pe jertfelnic.

Despre unele dintre viețuitoare s‑a spus că au avut o viață trăită după Pateric, întrucât și‑au dedicat întreaga existență Mirelui Hristos, Bisericii și mănăstirii lor de metanie.

Una dintre acestea este stavrofora Ierusalima Ghibu, care s‑a dedicat acestui loc până la jertfire, contribuind decisiv la recunoașterea oficială a vetrei ca mănăstire de maici. A fost numită stareță în 1972 de Sfântul Cuvios Dometie și a condus chinovia până în 2014.

Dragostea ei pentru viața monahală, pentru monahism în general, pentru acele locuri binecuvântate, pentru slujbe și rânduieli, este îndeobște cunoscută. Ea s‑a luptat din răsputeri ca această mănăstire să reînvie. Apoi s‑a preocupat ca bisericuța cea mică, cu o existență de cel puțin șapte veacuri, să fie restaurată prin lucrări ample și să‑și recapete frumusețea de altădată, fiind astfel așezată pe un piedestal pentru a fi admirată de toată lumea - o biserică în care se păstrează o inscripție din veacul al XIV‑lea, deși se presupune că vechimea sfântului lăcaș poate coborî și mai adânc în istorie.

S‑a luptat mult să construiască o biserică nouă, întrucât cea mică nu îngăduia nici măcar personalului monahal să participe zilnic la sfintele slujbe. Câte amânări, câte umilințe, câte așteptări, pe care cea dintâi le‑a resimțit chiar ea, maica Ierusalima! A suportat batjocuri, a fost tratată ca o visătoare nebună, dar nu s‑a dat înapoi. A umblat pe culoarele reci ale ministerelor, a așteptat ore întregi la uși închise, a fost respinsă și disprețuită, dar a continuat să bată la acele uși până când, printr‑o minune ce depășește hotarele înțelegerii omenești, s‑a deschis calea pentru construcția bisericii.

În strădaniile ei neobosite, a ajuns, nu știu în ce fel, până la cele mai înalte autorități ale regimului comunist din România. Mărturisea ulterior că nici ea nu‑și explica această adevărată minune și mai ales faptul că a reușit să obțină aprobarea ca, în ultimul deceniu al regimului, să se înalțe o biserică la Râmeț, așezată deasupra acelor văi și parcă dorind să unească pământul cu cerul prin turla ei măiastră. Apoi, în jurul bisericii s‑au zidit deopotrivă chilii și suflete, în special prin lucrarea misionară a Părintelui Dometie, continuată din 1975 de ucenicele lui.

Sunt câteva amintiri pe care se cuvine să le evoc acum, în preajma unei răsplătiri meritate pentru maica Ierusalima.

Împreună cu câțiva colegi de seminar, în urmă cu 40 de ani, am pășit pentru prima oară la Mănăstirea Râmeț. Era în ajunul unei duminici, iar seara, la Vecernie, am cântat și noi la strană. A doua zi, am oferit răspunsurile la slujba arhierească, săvârșită afară, sub sălciile de lângă Altarul care îngăduia mai multor credincioși să se apropie către taina Liturghiei. Biserica cea mare era în construcție atunci. La Sfânta Liturghie au participat și câteva autorități locale și, printre alții, poetul Adrian Păunescu.

Episcopul Emilian Birdaș ne‑a adresat câteva cuvinte, dar mai mult s‑a îngrijit de noi Părintele Ioachim Popa, duhovnicul de atunci al mănăstirii, aflat în prezent la Mănăstirea Frăsinei, din ținutul Vâlcei, și maica Eudoxia, sora Sfântului Dometie. Am fost poftiți la masa de obște și am plecat de acolo cu frumoasa amintire a unei mănăstiri bine organizate, într‑o perioadă atât de grea pentru Biserică și pentru țară.

Altădată, aflându‑mă la Mănăstirea Sihăstria și ascultându‑l pe Părintele Cleopa, a venit acolo, în amurg, o parte din obștea de la Râmeț, împreună cu stareța Ierusalima. Aceasta îl ruga stăruitor pe Sfântul Cleopa să le spună maicilor din obște cât de important este să își facă în fiecare zi canonul. Părintele Cleopa le‑a mărturisit că el, în fiecare dimineață, până pe la opt, săvârșea vreo trei ore de pravilă, care se completau și în alte momente ale zilei. Îmi amintesc că atunci Părintele Cleopa le‑a spus maicilor de la Râmeț și celorlalți care îl ascultau că, mergând vara prin poienile munților, de multe ori singur, în căutarea liniștirii și a rugăciunii, rostea de mai multe ori Psalmul 50, dar și alți psalmi, pe care îi știa pe dinafară. Spunea că Psalmul 50 înlocuiește vreo 25 de metanii pentru monahii care nu‑și pot împlini canonul din motive obiective.

Cea mai de seamă amintire este aceea a sfințirii bisericii Mănăstirii Râmeț. Am făcut și eu parte, în calitate de arhidiacon, din alesul sobor de arhierei, preoți și diaconi. Patriarhul Teoctist, de vrednică pomenire, a vorbit cu bucurie mulțimii de oameni ce umpluse Valea Geoagiului. Curtea, pomii, dealurile și munții dimprejur nu mai aveau loc pentru nimeni, iar deasupra se adunaseră cete nenumărate de oaste cerească…

În acea zi de sărbătoare, maica Ierusalima părea transfigurată. După atâția ani de luptă, de umilințe și de nădejde, vedea cu ochii ei visul împlinit. Când Patriarhul Teoctist a intrat în Altar pentru a sfinți Sfânta Masă, ea stătea rugându‑se cu mâinile împreunate și plângând în tăcere cu lacrimi de recunoștință.

Am mai întâlnit‑o de atunci pe maica Ierusalima, apreciindu‑i de fiecare dată râvna, jertfelnicia și lucrarea. Deși călugăriță aspră și cu o vorbă dură la prima vedere, ea constituie chipul unei starețe care a suferit mult și a luptat, mai ales în acele vremuri grele. Dar toate ucenicele ei au înțeles, mai devreme sau mai târziu, că această asprime era rodul vremurilor când supraviețuirea mănăstirii depindea și de fermitatea disciplinei.

Nevoințele ei ne aduc aminte de marea dragoste a martirilor și nevoitorilor de demult, dar și a celor de aproape, a căror credință se aseamănă stâncilor din preajma Râmețului.

În ultimii ani ai vieții, încercată de o suferință grea, maica Ierusalima de la Râmeț s‑a pregătit pentru momentul plecării la cele veșnice. A devenit asemenea pruncilor. Nu‑i mai cunoștea pe oameni, dar cred că mintea ei s‑a așezat în rugăciune numai pentru Dumnezeu, Mirele său, pe Care L‑a slujit cu multă dragoste. Devenise un suflet care, eliberat de povara memoriei lumești, se pregătea pentru întâlnirea cu Mirele ceresc, repetând în neștire singura lecție care contează - rugăciunea neîncetată.

Rămâne ca mărturie în urma ei mănăstirea rectitorită: o biserică înălțată în condiții grele, când prea puține lăcașuri au primit aprobare de la regimul comunist pentru construcție, dar și o obște osârduitoare, printre cele mai numeroase din Transilvania. Dintre ucenicele ei, unele s‑au răspândit în alte locuri, ducând odată cu ele tradiția Râmețului.

Râmețul stă acum ca mărturie vie a acestei credințe: o mănăstire care a înviat din cenușă, un munte care s‑a mutat prin credință în perioada ateismului comunist, o stareță care a devenit ea însăși o stâncă vie în zidirea Ierusalimului ceresc.

Fără să știe în mod deplin în starea ei precară de sănătate de canonizarea duhovnicului și îndrumătorului obștii de la Râmeț, Dometie Manolache, maica Ierusalima s‑a mutat la Domnul la puțin timp după momentul plin de semnificație de la începutul lunii iulie a anului 2025. În fiecare piatră a acestui lăcaș se află o lacrimă a ei, în fiecare sunet al clopotului răsună glasul ei de rugăciune. Munții Apusenilor o vor ține minte, stâncile vor păstra ecoul cuvintelor sale, iar maicile care vin după ea vor călca pe urmele ei nevăzute, dar atât de prezente.

Cred că, la porțile Cerului, Sfântul Cuvios Dometie cel bun și smerit a așteptat‑o, rugându‑L pe Milostivul Dumnezeu să ierte greșelile pe care ea, ca un om trăitor în lume, le‑a săvârșit.

Și tot acolo nădăjduim că o va aștepta și mama Sfântului Cuvios Dometie, smerita monahie Filotimia, trecută în rândul sfinților pentru dragostea față de familie, față de Biserică și față de mănăstirea sihaștrilor de la Râmeț.