Mitropolitul Visarion Puiu, 70 de ani de la condamnarea la moarte

Sfârșitul lunii Făurar, ziua 27, este asociat de mulți iubitori ai istoriei Bisericii noastre Ortodoxe cu data nașterii Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu. Se uită adesea că, pentru greu încercatul vlădică, ultimele zile ale lui februarie înseamnă și nedreapta stigmatizare a vieții sale prin condamnarea la moarte din 21 februarie 1946.

Aș încerca astăzi să vă aduc la cunoștință o serie de aspecte aparte din îndelungatul șir al nedreptăților îndurate de ierarh. După 1944, România a cunoscut dramatice schimbări pe toate planurile vieții politice, sociale, economice și religioase. S-au comis nenumărate abuzuri în numele noțiunii de „dreptate socialistă și comunistă”. Nedreapta „dreptate” i-a adus marelui Mitropolit Visarion Puiu condamnarea la pedeapsa capitală.

În luna mai a anului 1945 se înființase Tribunalul Poporului din București, având menirea să depisteze și să condamne persoanele care au uneltit împotriva intereselor statului român, considerate vinovate pentru dezastrul țării. S-a întocmit un tabel cu 302 inculpați. La numărul curent 293 era trecut în acel registru Mitropolitul Visarion Puiu, șeful misiunii ortodoxe din Transnistria. Persoanele incriminate au fost grupate în așa-numite loturi. Visarion Puiu făcea parte din lotul 11, alături de Gheorghe A. C. Cuza, Alexandru C. Cuzoin, Alexandru Gregorian și alții. Capetele de acuzare sunau cam în felul următor: „Fac parte din coloana a V-a germană din România, care prin grai, prin scris, prin acțiune personală au subjugat țara Germaniei hitleriste din punct de vedere ideologic, politic, militar, economic și financiar, au declarat și susținut războiul împotriva URSS, au semănat și cultivat ura contra popoarelor conlocuitoare din România”. Actul de învinuire cuprindea 46 de file pentru toate cele 11 persoane; la 19 februarie 1946 Consiliul de Miniștri l-a aprobat, hotărând sesizarea Tribunalului Poporului, spre judecare. A urmat chemarea în judecată, pe 20 februarie, prin citație publicată în „Monitorul Oficial”, ziarul „Scânteia” și prin comunicate difuzate la postul național de radio. În ziua stabilită a avut loc procesul, Visarion Puiu fiind judecat în lipsă. Ierarhul luase drumul unui amar și îndelungat exil încă din luna august 1944. Sentința s-a pronunțat în ziua următoare. Iată ce cuprindea hotărârea cu nr. 11, luată în ședința publică din 21 februarie: „Acuzatul Visarion Puiu, fost Mitropolit al Odessei, este acuzat de dezastrul țării prin săvârșirea crimei de război prevăzută de art. 2, lit. J și pedepsită de alin. 3 din Legea 312/1945. De aceea este condamnat să sufere pedeapsa cu moartea”.

Visarion Puiu a deschis lista clericilor stigmatizați de regimul totalitar ateu, fiind singurul condamnat la moarte de comuniști. Nu peste mult timp, numeroși episcopi s-au văzut îndepărtați din scaune și trimiși în uitare și ignoranță, dar nici un altul nu a primit o astfel de crudă înfierare. Dacă nu s-ar fi aflat în exil, mitropolitul ar fi sfârșit probabil răpus de gloanțe. Bunul Dumnezeu l-a salvat pe credinciosul Său rob, precum oarecând pe Iosif de prigoana fraților săi. Dosarul P-24541 - existent la ASRI - vol. VIII, filele 122-148, 157, unde se lămuresc condițiile condamnării la moarte a Mitropolitului Visarion Puiu, arată încă un amănunt foarte important, deși vor fi necesare cercetări intense spre a-l clarifica. Se amintește de un recurs făcut de condamnat, ce demontează punct cu punct toate acuzațiile aduse. Nu se menționează căile prin care s-a intentat recursul. Probabil că ierarhul a reușit să țină legătura cu prieteni sau rude rămase în România. Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi aceea că vlădica a trimis din exil apărarea, iar un avocat din țară ar fi încercat soluția recursului, dar fără sorți de izbândă.

Statul român nu s-a mulțumit doar cu pronunțarea condamnării la moarte, ci a încercat să obțină extrădarea inculpatului în vederea executării pedepsei. Același fond documentar conține o altă dovadă grăitoare în acest sens. Ne referim la un document al Legației Regale a României din Italia, datat din luna august 1947. Opisul cuprinde un răspuns al sus-numitei instituții către Gheor­ghe Tătărăscu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor externe. Din el se deduce că Guvernul român a făcut repetate demersuri pe lângă Ministerul Afacerilor Străine italian, cerând extrădarea Mitropolitului Visarion Puiu. Răspunsul statului italian preciza limpede: „Mitropolitul român nu este inclus în listele criminalilor de război ale Comisiei Națiunilor Unite pentru crime de război”.

Cu greu ne putem închipui durerea sufletească ce l-a cuprins pe vlădica Visarion la aflarea acestei tragice și nedrepte condamnări. Din însemnările apropiaților din exil deducem faptul că pribeagul ierarh a fost preocupat în mod constant de această problemă. Faptul că a încercat să conteste sentința, faptul că a pregătit apărarea, demontând punct cu punct capetele acuzării, demon­strează din plin acest lucru.

Deși acuzațiile aduse vlădicului Visarion s-au lămurit în decursul celor 26 de ani trecuți de la evenimentele din 1989, dovedindu-se neadevăruri grosolane, totuși, din punct de vedere juridic, după mai bine de două decenii de libertate, mitropolitul rămâne, din păcate, cu aceeași condamnare nedreaptă: criminal de război. Oare cât timp va mai trece până ce autoritățile în drept vor înțelege că învinuirile și procesul intentat Mitropolitului Visarion n-au reprezentat decât ieftine mașinațiuni politice regizate de dușmanii Bisericii și nea­mului?