Monahi și prinți

Istoria Sfântului Munte Athos adună, de mai bine de un mileniu, adevăruri revelatoare despre oameni care L-au căutat pe Dumnezeu ori despre împărați care au părăsit cele ale lumii și L-au slujit pe Domnul domnilor, renunțând la stăpânirea lumii văzute pentru Împărăția cerească, precum și despre patriarhi și ierarhi care au lăsat toate și au venit în patria plină de mireasmă du­hov­­nicească, căutând apro­­pierea de Dumnezeu.

Despre mulți dintre ei nu s-a mai auzit nimic... Au înțeles că singura cale pe care trebuie să o urmeze este cea care duce către Cereștile lo­cașuri. În tăcere, smerenie și uitare de sine, Muntele Sfânt a oferit Patriarhiei Ecumenice și altor eparhii ortodoxe din diverse locuri monahi care au slujit în diferite ascultări, uneori chiar dintre cele înalte. Din Athos, mulți călugări au plecat în toate colțurile lumii, având în inimă deprinderile filocalice ale monahismului. Indiferent de locul în care au poposit, virtutea ascultării a fost o constantă a vieții, chiar și din postura de stăpân, după cuvintele Mântuitorului: Care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă (Marcu 10, 43-44). Unii au revenit la Athos către sfârșitul vieții, alții au rămas în mijlocul lumii, împlinind misiunea de apostoli.

Printre istoriile pe care le auzim la marile lavre ori în locurile sihăstrești, toate umbrite de milostivirea lui Dumnezeu, se află și cea legată de ieroschimonahul Dionisie Ignat, de la Chilia Sfântul Gheorghe Colciu din Muntele Athos.

O nevoință ascunsă de ochii lumii

Părintele Dionisie se pare că a fost printre cei mai longevivi călugări români care au petrecut întreaga viață în Grădina Maicii Domnului, cu excepția primilor ani ai tinereții.

Lui i s-au adăugat și alții, cu aceeași râvnă sfântă, asemenea celor bineplăcuți lui Dumnezeu, aidoma părintelui Petroniu Tănase, Nectarie Protopsaltul, Macarie și multor altor călugări nevoitori despre care nu se știe aproape nimic. Unii dintre ei nu au vrut să se scrie nici o pagină despre viața lor. Toată nevoința, dragostea și jertfa acestora s-au îndreptat către Cer. O discreție sfântă, o legătură nealterată între monahi și Dumnezeu, pe care nici cel mai iscusit condeier nu o poate contura cum se cuvine. Sunt fapte care se înalță către netrecătoarea Împărăție unde cuvintele nu-și mai au rostul, iar tăcerea grăiește mai profund decât cel mai minunat cuvânt.

Părintele Dionisie Ignat a iubit mult viața monahală, Muntele Maicii Domnului și îndeosebi Chilia Colciu, un loc asemenea grădinilor Raiului, așezat pe o culme de unde se vede marea până departe, iar deasupra... cerul.

Când am fost prima dată pelerin la Colciu, îndată după 1990, Cuviosul Dionisie era în putere. Deși avea o vârstă venerabilă, era prezent în mijlocul obștii, dar și al credincioșilor care, îndată după evenimentele din 1989, au avut posibilitatea să meargă neîngrădiți în Muntele Athos.

Rugăciune, răbdare și statornicie, portretul unui călugăr exemplar

Nu-mi amintesc întregul conținut al discuțiilor, care au avut ca temă centrală viața monahilor și rânduielile athonite. Însă printre întrebările pe care părintele ni le-a adresat, a fost: Ce se mai întâmplă prin scumpa noastră țară, România?

Părintele Dionisie a avut multe daruri, printre care cele mai importante fiind al rugăciunii, al statorniciei și răbdării. Viața lui avea un ritm ascetic intens și nu cred că au fost multe zile ale îndelungatei sale trăiri care să treacă fără bucuria privegherii. De altfel, viețuia într-un rai, printre dumbrăvile muntelui, într-un loc liniștit, care-l și ajuta să fie aproape cu mintea și sufletul de Dumnezeu. Așa au reușit călugării athoniți să experimenteze rugăciunea profundă a inimii, care nu este legată cu nimic de cele pământești, dar coboară Cerul pe pământ, în inimă.

Chilia în care a trăit și paraclisul zidit pentru câțiva monahi, după tradiția Athosului, au devenit acum neîncăpătoare. La hram, la sărbători ori la evenimente ­importante, bisericuța de la Colciu, ca și altele din Sfântul Munte, nu mai poate găzdui mulțimea adunată. Paraclisele, când au fost înălțate, erau doar pentru câțiva monahi. Vremurile s-au schimbat, așteptând venirea altor zile când, poate, alte biserici mai mari vor fi zidite în apropierea lor.

Cel mai important moment al întâlnirii mele cu părintele Dionisie Ignat a fost vizita pe care am făcut-o, împreună cu soborul Mănăstirii Sihăstria, în 2003, cu aproape 40 de călugări. Din câte ni s-a spus, la Prodromu, Lacu și la chiliile românești, niciodată nu a fost un asemenea grup numeros, compact, prezent, vreme de aproape o săptămână.

Când am ajuns în curtea Mănăstirii Marea Lavră, am constatat că eram mai numeroși decât soborul ei, așa cum era cazul și când vizitam alte mănăstiri, unde am putut vedea bucuria monahilor, fie ei chiar de alte națio­nalități, însă, mai cu seamă, a celor români pe care i-am întâlnit.

Bucuria pe care a manifestat-o atunci părintele Dionisie a fost de negrăit. Nu mai privea cu ochii trupești, avea un alt fel de vedere, duhovnicească, cu care a simțit vizita la acel moment.

Căutările unui prinț și regăsirea lui din Athos

Călătorind și altă dată în Muntele Athos, am auzit povestiri care m-au încântat, între acestea numărându-se și vizita unuia dintre cunoscuții prinți ai lumii, Charles, atunci Prinț de Wales, devenit între timp Charles al III-lea, regele Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

Cum a ajuns el la Colciu nu știu cu exactitate. Mi s-a spus că avea frământări, întrebări de ordin duhovnicesc, căutând răspunsuri la anumite lucruri de taină, pe care nădăjduia să le primească de la monahii îmbu­nătățiți ai Athosului. Se bucura să întâlnească oameni în­țelepți cu care dialoga. Era întot­deauna uimit și atent la fru­mu­sețea icoanelor și pătruns de bogata lecție oferită de teologia și spi­ritualitatea Bisericii Răsăritene. Într-o astfel de călătorie întreprinsă în Sfântul Munte Athos, a ajuns și la Chilia Sfântul Gheorghe - ­Colciu.

Obișnuit cu somptuoasele saloane ale Palatului Buckingham sau altor instituții englezești și clădiri istorice ale monarhiei, Charles va fi privit cu oarecare surprindere la smerita chilie de la Colciu, însă cu gândul limpede că posibilă e și-n mic măreția. Căci nu o trecătoare grandoare pământească va fi căutat Prințul de Wales acolo, ci darul lui Dumnezeu, strălucind în vorbele, viața și manifestarea sihastrului român.

Mi s-a spus că au vorbit. Bătrânul l-a binecuvântat apoi, urmând cuvântul Scripturii și exemplul Mântuitorului, care a avut cuvinte de laudă la adresa centurionului pe care l-a întâlnit în Capernaum, chiar dacă acesta era roman. Nu cunoaștem jude­cățile lui Dumnezeu, deși credem că le știm pe toate, mai ales pe cele care privesc oamenii de lângă noi.

Întâlnirea de la Colciu dintre un prinț și un monah se pare că s-a repetat. Mai mult decât atât, în mod întâmplător sau nu, când părintele Dionisie Ignat a trecut la Domnul, în data de 11 mai 2004, pe lângă cei aproape 200 de călugări prezenți la înmormântarea lui, număr foarte mare pentru astfel de împrejurări în Sfântul Munte și pentru condițiile așezării călugărești de la Colciu, s-a aflat și Prințul Charles. Cu o lumânare în mână, alături de monahi, a ascultat slujba și a fost de față la îngroparea lui. Un gest care nu poate fi zugrăvit în cuvinte. Prezența lui a însemnat cinstire, prețuire, aducere-aminte și recunoștință pentru binecuvântarea oferită și cuvintele rostite cu prilejul primei lor întâlniri.

Cred că prințul Charles a păstrat toate acestea în inima lui. Acum, atât biografia regelui, cât și cea a călugărului isihast din Muntele Athos se schimbă, fiecare purtând în inima sa acele momente tainice ale duhului, de unde își așteaptă roadele bineplăcute lui Dumnezeu: într-o lume tot mai tulburată, primul, și în tihna Raiului, al doilea. Tumultul aglomerat provoacă întrebări (prințului), iar liniștea însingurării unită cu rugăciunea poate oferi răspunsuri.

Călugării, deși nu au nevoie de laude, pot spune că prezența capetelor încoronate și a familiilor nobile, la Athos, continuă tradiția bizantină a vechilor împărați și nobili constantinopolitani și nu numai. Noi, martorii unor astfel de evenimente, putem spune că nu întâmplător Dumnezeu a trimis la înmormântarea călugărului smerit pe unul dintre cei mai cunoscuți demnitari ai lumii.

Constatăm că astfel s-a scris o istorie athonită discretă și profundă despre călugări și prinți, despre oameni mari, care caută să înțeleagă tainele vieții acesteia și doresc să dobândească viața veșnică.