Monica Lovinescu a revenit acasă, lângă părinţi şi rudenii

S-a întors la Fălticeni, lângă părinţi şi rudenii apropiate, Monica Lovinescu, într-o urnă străină de tradiţia creştină, aducând cu sine pe soţul ei, Virgil Ierunca. De ce la Fălticeni? Ca să fie aproape de tatăl ei, criticul Eugen Lovinescu, şi de mama sa, Ecaterina Bălăcioiu, arestată de regimul comunist îndată după stabilirea Monicăi la Paris, torturată cu mare cruzime şi, în cele din urmă, ucisă în închisoarea de la Jilava. Trupul ei a fost aruncat într-o groapă comună din care totuşi a fost adus la Fălticeni, îndată după 1990.

M-am tot întrebat de ce Monica Lovinescu a ales această formulă necreştină a crematoriului şi nu a lăsat prin testament ca trupul ei să fie încredinţat pământului, aşa cum au făcut marii români stabiliţi în capitala Franţei, inclusiv prietenul apropiat, Eugen Ionescu? Un posibil răspuns este acela că în acest mod cenuşa putea ajunge mai repede în România, de al cărei dor au suferit durerea inimaginabilă a exilului mai mult de 50 de ani. Această pribegie a fost întreruptă pentru puţin timp după 1990, în călătoria pe care a făcut-o în ţară şi la Fălticeni, în mod special, la mormintele părinţilor. Am văzut la Fălticeni o fotografie care-i reprezenta pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca lângă cavoul familiei Lovinescu, de sub streaşina Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“, din Cimitirul Grădini. În acest cavou, printre Lovineşti, se mai află urne cu cenuşa membrilor familiei Anton Holban, verişorul Monicăi, scriitor şi profesor apreciat la trei şcoli teologice: Seminarul din Constanţa, Seminarul Central din Bucureşti şi Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica. A murit tânăr, la 35 de ani, şi pe când se afla internat în spital, cu puţin timp înainte de moarte, a fost suplinit la catedra Seminarului de Eugen Ionescu, mai târziu cunoscut scriitor şi membru al Academiei Franceze. „Mi-e frică de moarte, ce vreţi, am o spaimă îngrozitoare“ - le spunea uneori seminariştilor temutul profesor Anton Holban. S-or fi rugat pentru el ucenicii lui ajunşi slujitori ai Bisericii, între ei patriarhi şi arhierei, preoţi în mănăstiri şi parohii, unii neuitându-l niciodată pentru modelul desăvârşit ca dascăl de vocaţie.

Credinţa Monicăi Lovinescu

Filosoful Gabriel Liiceanu afirma că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca „au crezut în felul lor în Dumnezeu“, adăugând că cei doi au considerat darul libertăţii drept „cea mai frumoasă povară“ dată de Divinitate. „Au crezut în felul lor“ înseamnă, poate, o credinţă puternică, aidoma mărturisitorilor din temniţe, dar nu una despărţită de Biserică şi de adevărurile ei. O credinţă aflată sub semnul ultimului articol din Simbolul Credinţei: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin,“ după cum amintea Horia-Roman Patapievici.

Această credinţă a fost recunoscută de păstorul Bisericii Româneşti din Europa Centrală şi Meridională, Mitropolitul Iosif, care le-a citit în biserica românească din Paris rugăciunile de iertare şi i-a încredinţat milostivirii lui Dumnezeu. Dincolo de acestea, numai singur Dumnezeu este Judecătorul. El cunoaşte adevărurile şi lucrurile în profunzimea lor.

Cu puţin timp înainte de a fi admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, m-am apropiat de familia Lovinescu, Vasile şi Steliana, care locuiau la Fălticeni, într-o aripă a conacului de altă dată, devenit muzeu prin donaţia făcută de ei la începutul anilor â70. Vasile Lovinescu, scriitor şi filosof de înaltă ţinută (considerat de unii cel mai „complet“ şi „savant“ dintre toţi Lovineştii), nu a pomenit niciodată de verişoara sa pri,mară Monica Lovinescu. După moartea lui (iulie 1984), doamna Steliana, soţia scriitorului, mi-a spus printre cuvinte că o anumită intervenţie a Monicăi la „Europa Liberă“ a iritat autorităţile vremii şi că era, şi din acest motiv, sub urmărire. Între ei (Paris-Fălticeni), nu cred că a existat corespondenţă datorită mediului ostil în care erau nevoiţi să-şi trăiască zilele cei din ţară, şi tot din acest motiv, Vasile Lovinescu nu s-a putut apropia de verişoara lui stabilită în Franţa din 1947. Doamna Steliana s-a întâlnit cu Monica îndată după revoluţie şi a încuviinţat aducerea urnei cu cenuşa lui Eugen Lovinescu la Fălticeni în 1993, la împlinirea unei jumătăţi de veac de la moartea sa. Din păcate, doamna Steliana, o creştină pioasă şi o mare ctitoră de fapte bune, a murit în stilul tipic românesc, uitată de toţi, chiar şi de puţinele rude şi mai ales de autorităţile locale, cărora le încredinţase valorosul imobil din strada Sucevei şi proprietatea din jur.

Gesturi monahale

Am încercat să aflu dacă Monica Lovinescu a avut o legătură cu Biserica şi cu învăţătura ortodoxă. Din puţinele informaţii care au ajuns până la mine, pot spune că mergea uneori la biserica românească din strada Jean de Beauvais, fără să fie foarte ataşată de rânduielile cultice publice ale Bisericii Ortodoxe. Cineva spunea că s-a întâlnit de mai multe ori cu Mitropolitul pribeag Visarion Puiu, în anii exilului din Franţa, şi cu alţi slujitori ai Bisericii, unii dintre ei aflaţi în trecere prin oraşul luminilor. Aşa a fost arhimandritul Andrei Scrima, secretarul patriarhului ecumenic Atenagoras, despre care scriitoarea Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, mi-a mărturisit că a fost coleg de şcoală în tinereţe cu Virgil Ierunca. De la „temutul şi ascultatul microfon“ de la Europa Liberă, la care vorbea înaintea căderii cortinei de fier, a amintit de persoana şi opera monahului Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt), a filosofului C. Noica, a lui Malraux şi a altor scriitori ale căror opere sunt deţinătoarele tainelor creştine. Din aceste scrieri cu discurs sacru va fi învăţat şi ea, şi mai ales, va fi trăit în liniştea locuinţei care era permanent deschisă românilor ce purtau cu ei idealul libertăţii şi dorul neostoit de ţara natală.

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca sunt nume destul de cunoscute printre românii de la cumpăna dintre milenii. Iubirea de ţară şi de libertate, ajutorul oferit intelectualilor persecu-taţi şi marginalizaţi, suferinţele îndurate pe nedrept, bătăile şi permanenta urmărire constituie lumina pe care au agonisit-o şi pe care au dus-o cu ei în împărăţia luminii.

Am mai găsit o similitudine între Monica Lovinescu şi soţia vărului ei, Steliana. Cu puţin timp înainte de moarte, de pe patul de spital, a lăsat prin testament casa Statului Român. Cu mai mult de 30 de ani în urmă, doamna Steliana Lovinescu insista pe lângă soţul Vasile şi fratele lui, Horia, să doneze casa părintească muzeului din Fălticeni, păstrând pentru ei doar un spaţiu redus, în care să locuiască până la sfârşitul zilelor. Aceste gesturi se regăsesc mai ales în lumea monahilor, care lasă întreaga agoniseală chinoviei lor şi fraţilor din cin, pentru a face bucurii altora şi a rămâne permanent în comuniune cu ei.

Aşa s-au întors la Fălticeni, „în casa de lut“ a familiei Lovinescu, nume sonore din lumea celor care au luptat în vremuri de mare încercare.

Vreau să cred că aceste nume primite în Taina Botezului, Monica şi Virgil, sunt cunoscute şi-n ceruri, printre îngeri şi sfinţi, în împărăţia mărturisitorilor pentru adevăr şi libertate. Adevărul care ne duce la Dumnezeu şi libertatea duhului care-i arată omului Calea, Adevărul şi Viaţa. Calea care duce până la Tronul Celui Preînalt.