Moștenirea lui Eminescu. Ce-i datorăm poetului?

„Ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia” (Nichita Stănescu, Către Eminescu)

Făcea desene stilizate, aproape abstracte, îi plăcea să se joace modelând diverse litere ornamentale, îl fascina Sarasate și i se plângea Veronicăi Micle, într-o scrisoare din aprilie 1882: Tu nu știi dormi cum știu eu câte douăzeci de ceasuri în șir. Eminescu a fost, fără îndoială, un personaj ciudat, care trezea în cunoscuții săi reacțiile cele mai contradictorii, de la respect și fascinație, invidie și iritare, până la cel mai înverșunat dispreț, un om care n-a fost niciodată nici dornic, nici capabil să facă vreun compromis, un „handicapat” din punct de vedere social, un spirit liber pe care propria libertate l-a încătușat toată viața.

Dar geniul român nu era nici un libertin înrăit ca Baudelaire, nici un revolu­ționar ca Rousseau. De fapt, dacă ar fi să-l asemăn cu cineva din literatura universală, l-aș compara numai cu monumentalul personaj al lui Dostoievski, prințul Mîșkin, un Mîșkin chinuit de pasiuni la fel de înflăcărate ca ale lui Rogojin. Viața lui se poate citi ca o poveste de dragoste, un roman de suspans, o scriere politică, o legendă patriotică sau o lecție de istorie. Nu am să fac aici un rezumat biografic, ar fi prea multe de spus, vreau numai să subliniez anumite aspecte mai obscure, cum ar fi că se trăgea, pe linie paternă, din Banat și Blaj (bunicul său este primul care vine în Bucovina), că s-a născut, mai mult ca sigur, la 20 decembrie 1849 (conform atât declarațiilor sale, cât și ale tatălui și uneia dintre surori), că a refuzat distincția Bene merenti, oferită de Carol I la insistențele reginei Carmen Sylva. A fost copist, sufleur, jurnalist, diplomat, bibliotecar, profesor, revizor școlar, traducător, cronicar de teatru. Dar ce nu a fost Eminescu?

Să devii poet național, publicând un singur volum de poeme în tot timpul vieții, scriind poezie, cum s-ar zice, „printre picături” (când mintea sa era, în același timp, împărțită între o mie de ocupații), presupune că ai ajuns în acel volum la o esență pură a sensibilității neamului tău, dincolo de care nu se mai poate spune nimic. Presupune existența unui „secret”. Eminescu este în literatura limbii române ceea ce este cuvântul „dor” în vocabularul ei. Cel mai romantic dintre realiști și cel mai realist dintre romantici, el a „distilat” acest dor specific românesc, a cărui traiectorie completă a zugrăvit-o de la Luceafărul clasic, romantic, cu caracter de basm, până la poemul postmodernist (da, cred că trebuie numit astfel) care este Odă (în metru antic). În opera sa se poate urmări întreaga istorie a literaturii române, de la doinele și baladele ei populare, până la cele mai culte poeme moderne - poetul s-a inspirat din primele și le-a anticipat, aproape profetic, pe cele din urmă, devenind el însuși piatra de temelie pe care aveau să-și construiască cele mai somptuoase palate toți poeții români, de la el încoace.

De altfel, această manifestare poetică nu a fost decât un surplus de sensibilitate, de geniu, unul dintre nenumăratele valuri creative pe care le-ar mai fi revărsat asupra țărmului românesc, dacă ar fi avut timp. Dar cum toată lumea „trăgea” de el, cum tot timpul era ceva de rezolvat, așa cum mărturisește el însuși în corespondență, poetul ajunsese să trăiască într-o stare de frustrare permanentă, contemporanii săi nefiind poate vinovați de moartea sa (cum susțin multe teorii astăzi), dar fiind, în mod categoric și de neiertat, vinovați de a-i fi cheltuit inutil timpul. Nu degeaba s-a inventat noțiu­nea „turnului de fildeș” - orice mare artist ar trebui să beneficieze, la propriu, de un astfel de turn în care să se poată închide ori de câte ori vrea, pentru propășirea operei sale. Tot din anul 1882 datează o altă scrisoare în care Eminescu mărtu­ri­sește: Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic. Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu. Ce ar mai fi scris Eminescu, dacă ar fi avut timp, va rămâne pentru totdeauna un mister absolut și poate că generațiile de scriitori care s-au perindat în peisajul românesc, de la moartea lui până în prezent, nu au făcut prin operele lor decât ca, inconștient, să încerce să completeze această uriașă lipsă. Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, tocmai lipsa aceasta - tăcerea, pe care ne-a lăsat-o Eminescu, este o moștenire cu mult mai măreață decât tot ceea ce ne-a dat în scris. Această idee corespunde cu credința străveche pe care popoarele (printre care și al nostru) o aveau despre literatură - literatura nu ca un bun individual, o pană țanțoșă la pălăria scriitorului, menită să-i aducă glorie, ci ca o comoară națională, un alt tezaur, imposibil de furat, de aceea, marea literatură a popoarelor are autori nu doar anonimi, ci și colectivi, căci ea este o literatură lipsită de orice egoism, o artă exclusiv făcută de amorul artei, pentru pura fru­musețe și bucurie pe care le-o furniza oamenilor. Căci, până la urmă, cine iubește din tot sufletul un text nu l-a și scris, de fapt, chiar dacă nu el este autorul? Întrebat care e cel mai frumos poem pe care l-a scris vreodată, Nichita Stănescu răspunde: „Odă (în metru antic)”.

Dar a cunoaște numele autorilor și a le acorda respectul cuvenit nu trebuie să distrugă unitatea pe care o au între ele operele scriitorilor din tezaurul cultural al unui neam, așa cum se încearcă astăzi, ci trebuie să fie numai un „instrument” pentru exprimarea recunoștinței față de valori, un instrument pe care renașterile culturale de pretutindeni l-au impus tocmai în acest sens.

„Se dorește mai cu seamă divorțul lui Eminescu de România însăși” 

Se dorește, în zilele noastre, impunerea unui divorț artificial între poeții „vechi”, clasici ai literaturii române și poeții moderni, contemporani, așa cum tot artificial, intruziv, s-a impus și divorțul dintre generații. Se dorește mai cu seamă divorțul lui Eminescu de România însăși, fiind privit de unii așa-ziși „intelectuali” ca o piatră de moară în progresul cultural al neamului românesc. Ceea ce trec cu vederea acești intelectuali este că un popor nu e nici șarpe, nici șopârlă ca să năpârlească ori să-și lase în urmă coada, un popor nu are nevoie să-și lepede pieile pentru a merge înainte, ci este, mai degrabă, un muzeu care acumulează încontinuu opere de artă, fără să renunțe niciodată la cele pe care le-a găzduit inițial. Eminescu, ca orice piatră de temelie, sau, mai evanghelic spus, ca orice „piatră din capul unghiului” este, inevitabil, și „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii”, fiind din ce în ce mai ponegrit astăzi. De altminteri, a prevăzut exact ce-i va face posteritatea când a spus în Scrisoarea I: Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/ Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/ [...] Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

În afara atacului la persoană, Eminescu este acuzat de a fi învechit și demodat - ca poet, dacă te lași influențat de el e ca și cum ți-ai semna singur sentința, iar dacă îndrăznești să folosești rimă în poezia ta (indiferent dacă chiar te-a inspirat sau poemele tale sunt complet diferite de ale lui, presărate cu neologisme și având subiecte absolut originale), se vor găsi imediat o sută de „experți” care să-ți spună: „L-ai plagiat pe Eminescu” - atât de tare a devenit numele lui sinonim cu tot ce este „fumat” în literatură. A-l critica e atât de ușor, a vorbi despre puerilitatea și sentimentalismul versurilor lui, într-o lume care nu pre­țuiește decât forma și ceea ce americanii numesc shock value, o lume a falșilor moderni care degeaba susțin că nu-l mai vor pe Eminescu pentru că vor originalitate, când nu fac decât să se plagieze între ei, când, pentru ei, a fi original în literatură înseamnă doar a fi meschin și exhibiționist, făcând din ideea de modernitate, pe care, de altfel, n-o înțeleg, un idol, un scop în sine, iar nu un mijloc de a face artă. Așadar, o lume nu post, ci pseudomodernă, a „formei fără fond”, a cărei literatură nu doar că nu va supraviețui precum cea a modernilor și postmodernilor ade­vărați (ca un T. S. Eliot sau Borges), dar care nici acum, în propria sa contemporaneitate, nu se bucură de prestigiul pe care și-l dorește. Ca să nu mă exprim verde, românește și să folosesc eternul proverb: Vulpea când nu ajunge la struguri spune că sunt acri. Zice Eminescu, parcă despre vremurile noastre: Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri (Epigonii). Dar ironia supremă și absolut delicioasă este că cei mai mari poeți moderni ai literaturii române, desă­vârșitorii ei, am putea spune, cei împotriva cărora nici unul dintre acești pseudomoderni nu îndrăz­nește să ridice piatra, ci, dimpotrivă, nu încetează să-i elogieze, Marin Sorescu și Nichita Stănescu aveau un veritabil cult pentru Eminescu. Este mai mult decât iconic poemul Trebuiau să poarte un nume al lui Sorescu (acel Sorescu despre care acad. Eugen Simion spunea că a introdus postmodernismul în literatura română), poem în care Eminescu este ridicat la rangul unei făpturi mitice și prezentat ca fiind sinteza și esența întregii istorii și culturi românești. Ca să nu mai vorbim de Nichita, care i-a dedicat poetului național un număr impresionant de poeme și care spunea: Noi l-am respirat pe Eminescu însuși, iubindu-l pe înaintașul său până la o identificare totală cu el ca poet, deși stilurile lor nu puteau fi mai diferite - Tu n-ai murit/ pentru că eu sunt trupul tău care vor­bește cu vorbele tale, îi scrie Nichita în poemul Către Eminescu. O obrăznicătură de june neinstruit, avea să relateze el indignat, cu altă ocazie, a îndrăznit să-i zică marelui Nichita că Luceafărul  nu-i spune nimic, la care poetul i-a replicat: Să fii sănătos, îți repet fraza goetheană, când o carte se izbește de un cap și sună a gol, nu tot timpul este de vină cartea! Poate că nici o altă replică nu li se potrivește mai bine intelectualilor care îl consideră depășit pe Eminescu. Iată, deci, ce fac adevărații moderni, ce omagii îi aduc trecutului fără de care sunt conștienți că nu ar fi putut exista.

„Eminescu nu este misterul, ci taina literaturii noastre”

Indiferent ce părere avem despre opera lui, că ne place sau nu, Eminescu face parte din mitologia literaturii române, acolo unde ocupă cel dintâi loc, fiind pentru români ceea ce este Homer pentru greci și Shakespeare pentru englezi. (Și cât de aberant ni s-ar părea să-i vedem pe aceștia dând cu pietre în cei doi poeți!) Mort înainte de vreme și îngropat sub o movilă de studii și teorii, de controverse și legende, el este Tutankhamon-ul literaturii noastre, dăruind posterității cea mai bogată și mai neobișnuită comoară din această Vale a Regilor care este literatura română, misterul lui rămânând la fel de viu și de fantastic ca misterul celebrului faraon. Geniul său este un aisberg din care se vede doar vârful, cea mai mare parte rămânând acoperită de apă. „Secretul” despre care vorbeam adineauri este cât se poate de simplu, este filosofia lui Eminescu care nu va fi niciodată inactuală și care se află în toate versurile sale, chiar și în cele de dragoste, aceeași filosofie a vieții ca deșer­tăciune a deșertăciunilor ce apare și în Ecleziast, în mod fundamental creștină și exprimată atât de plastic de poporul român în atitudinea pe care o are, în fața morții, ciobanul din Miorița. De aceea aș spune, în limbaj liturgic, că Eminescu nu este misterul, ci taina literaturii noastre. El nu va dăinui atât timp cât vor dăinui operele sale - aceasta fiind soarta scriitorilor mai mici, nesemnificativi -, ci chiar şi dacă din scrierile lui nu ar mai rămâne nimic, atâta vreme cât va exista poporul român, va exista și Eminescu.

Dar poate că nicăieri nu este mai român decât în episodul consemnat de Slavici: Odată [...] era lapoviță și el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colții [...] venea dinspre Poșta centrală spre noi un om desculț și zdrențăros. [...] Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el își dete silința să se descalțe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălțămintea sa. - Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuți desculț. - Eu?, răspunse el. De mine să nu-ți pese. Eu pot să umblu și desculț; dar el, săracul?! (Mărturii despre Eminescu, Humanitas, 2013).

Aceasta este proverbiala milă românească, de care neamul nostru dă dovadă de 2.000 de ani, așadar, n-ar trebui să ne surprindă, căci poporul român așa a fost crescut din fașă, cu frumoasele pilde de milostenie ale Sfintelor Parascheva și Filofteia. La urma-urmelor, la ultima judecată, Dumnezeu nu ne va întreba ce virtuți și fapte mari am săvârșit, ci dacă i-am hrănit pe cei flămânzi și i-am îmbrăcat pe cei goi. Sigur, Eminescu nu a fost perfect, a avut și el slăbiciuni și păcate, și vicii, adică a fost, cu alte cuvinte, om, dar, poate, tocmai de aceea întruchipează desăvârșit imaginea sufletului românesc, cu toate profunzimile lui nebănuite, dar și cu toate patimile. Nu este, însă, un motiv să ne lepădăm de el, cum nu e un motiv să ne lepădăm de identitatea noastră națională, dimpotrivă, înseamnă că trebuie să ne rugăm cu atât mai fierbinte lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui și odihna sa veșnică, căci în viața aceasta numai de odihnă nu a avut parte. A ne ruga pentru sufletul lui Eminescu înseamnă a ne ruga pentru sufletul neamului.