Muzeul „Ion Irimescu” Fălticeni - limanul adăstării lumii create de un mare meșter

E  limpede ca lumina zilei că Ion Irimescu n-a trăit degeaba, cum smerit cuteza el a zice la acea solemnitate ca de agora din vechime, când cetatea se strânsese și glăsuia, imnic, într-un tropar laudatio, prețuirea pentru unul din oamenii săi de seamă, acel „om între oameni”, cinstindu-l la centenar. Ion Irimescu, meșterul hărăzit patriarhalității, în veacul și mai bine al existenței sale binecuvântate cu fapte alese, demiurgice, nu făcuse fără de noimă umbră pământului. Se pârguise în timpul devenirii, al desăvârșirii, cu fluxuri, dar și refluxuri, acel spirit critic, pregnant în cazul moldovenilor, definit atât de pătrunzător, ca într-o radiografiere computerizată din zilele noastre, de Magul Garabet Ibrăileanu. Nevoia de perfecțiune i-a fost lui Ion Irimescu pravilă sfântă, l-a frământat și chinuit nu o dată, ceea presupunea îndoiala, teama chiar a nereușitei, biruite prin perseverență, răbdare benedictină și puterea de a o lua de la capăt spre a răzbi. Abia atunci așeza mulțumit uneltele meșterești deoparte, ceea ce nu se întâmpla doar după ore de trudă, ci adeseori în zbateri de luni și reveniri peste ani. Examenul acesta critic era decisiv. De asta nu a evitat să procedeze aidoma Meșterului Manole. Și ce fericit era atunci când gândirea, cea cu care începea geneza, actul creator, se întrupa! De multe ori ieșea din prima, dar nu în puține rânduri pentru încercările eșuate nu ajungeau degetele de la două mâini ca să fie numărate. Atunci „neastâmpărul spațiului” lua forma plăsmuirii mirabile. Și nu au fost numai câteva asemenea izbânzi într-o viață, cum modest, cu umilitatea nobleței sufletești, ce i-a fost amprentă, zicea Ion Irimescu în vorbirea sa de la soborul sărbătoresc de încununare al Academiei Române din anul centenar 2003. Erau zeci, sute de opere, sculp­turi și grafică, și toate laolaltă configurau fațetele diamantine ale creației sale, una îmbelșugată pe măsura timpului cu care a fost norocit și a robacității tot ca dar divin. Sigur, toate împreună, aidoma pietricelelor într-un mozaic, din cele măiestrite, nepereche, ale antichității eline și romane, dădeau imaginea de ansamblu, parcă o simfonie, cu note ce se urzesc și dau acea țesătură, de sunete, de forme, pe care ai tot asculta-o cu o nesațietate infinită. Ceea ce a creat original artistul, cum am mai spus, reprezintă fructul unei efervescențe cerebrale. E rodirea semințelor din gândirea meșterului faur. Ion Irimescu, „trestia gânditoare”, și-a conceput mental fiecare piesă, așezând-o ca pe tabla de șah cu rostul și menirea ei. Dar n-a ostenit a reflecta și acționa, la momentul prielnic, la posteritatea strădaniilor sale creatoare. Le investise cu virtuți estetice și tâlc ideatic, cu trăiri și sentimente, dar și cu acea calitate, care e trăsătura artei adevărate, de a vorbi nu doar de sine, ci și despre creatorul lor. E elocvent în acest sens îndemnul lui Ion Irimescu adresat iubitorilor de artă, să vadă lucrările lui ca să-l cunoască, deoarece acestea vorbesc cel mai adânc în respectivul sens. Și câte glasuri și pe câte voci! Ca să facă așa ceva lucrările sale, în înșiruirea lor, aveau trebuință de un loc unde să se poată adresa privitorilor, spunându-le, iată, asta-i fapta meșterului, cel care ne-a adus pe lume, cu misiunea de a arăta cine a fost el, ce i-a trecut prin minte, cum a simțit, ce a visat, dând visului chipul realității, aprinzând din amnar să străluce acea tainică fărâmă de splendoare, pe care demiurgul o face vizibilă. Este. Bucurați-vă!

Ion Irimescu meditase la această operă magna a lui. Era necesar să aibă un lăcaș unde să poposească într-o ședere a duratei mare parte dintre lucrări, în așa fel încât să înfățișeze creația sa în ceea ce aceasta avea definitoriu, atotcuprinzător, în curgerea timpului, cu reliefurile fiecărei perioade, acea substanță turnată în materia migălită, căreia el îi găsise expresia particularizantă. I se păruse o vreme că va rămâne doar o visare, mai ales din pricina acelor ani pârdalnici, cu sminteala lor, în care șansa muzeelor de autor părea definitiv pierdută, ca nu cumva să eclipseze pe singurul „îndreptățit” la o asemenea onoare, iubitul conducător ieșit din Scornicești. De ar fi fost să fie, și-ar fi dorit să se petreacă în Fălticenii obârșiei. Ar fi lăsat din toată inima agoniseala lui creatoare locului, ce-i era izvor, din care și el, aidoma lui Creangă, se ițise ca un „boț de humă”. Și minunea avea să se săvârșească. Visările scoborau pe pământ. În 1975, dintr-o mișcare de baghetă magică, s-a trezit că i se pune la dispoziție nu o casă răsărită a subțirimii târgului de odinioară al Fălticenilor, ci ditamai Palatul spre a-și etala opera. Zămislirile lui erau poftite a adăsta într-un regat, cum percepea el monumentalul edificiu pus la dispo­ziție, mai întâi reședință boierească de vornic, Alecu Botez-Forăscu, apoi sediu de Prefectură. Din cele 20 de încăperi largi și înalte realizase, profitând de mâna liberă ce i se dăduse, un continuum, în care se înlănțuiau creațiile lui, parcă transmițând ștafeta de la una la alta. Își revela fiecare personalitatea, notele distincte, cu locul cuvenit într-o frescă, conturând dimensiunile întregului, la realizarea căruia artistul se dedicase mistuitor o viață. Riguroasă, meticuloasă, cumpănită, fusese această operă de dispunere a lucrărilor, spre a se pune reciproc în valoare, diferențiindu-se și individualizându-se, dar la final cristalizând o viziune, recompunând un traseu creator. Și plămada sculpturală, din bronz (materialul drag artistului), marmoră, piatră, lemn, ipsos avea drept fundal grafica sa colorată sau alb-negru, consonând prin cântecul liniei cu modelajul mângâios, sau contrastând cu tăietura alteori mai severă a unora dintre sculpturi, dar întruchipând în frățietate o atmosferă în care împărățește în liniște de catedrală frumusețea tridimensionalului artistic. Colecția proiectează până în cele mai mici detalii o operă monumentală, de dimensiuni epopeice, poliedrică, creaţie a unui artist, care, după Paciurea şi Brâncuşi, împreună cu Anghel, Medrea, Jalea, Han, ilustrează vigoarea şcolii românești de sculptură din secolul al XX-lea, originalitatea şi sincronicitatea cu importantele şi novatoarele curente ale artei universale. Modernist bine temperat, Ion Irimescu rămâne fidel valorilor clasice, însă pe care a avut curajul de a grefa modernitatea cu tot ceea ce-i este caracteristic. Esenţializează, continuându-l pe Brâncuşi. Renunţă la ceea ce nu-i semnificativ şi prisosește, construieşte şi modelează solid. E acaparat de poezia şi frumuseţea formelor, aşa cum i le înfăţişează studiul profund al naturii, sursa cea din care opera își trage sevele. O spune fără de ocolișuri artistul: „Studiul după natură l-am socotit întotdeauna auxiliarul cel mai folositor, de care nu m-am despărțit pe întregul parcurs al activității mele. El îmi împrospătează mereu amintirea cu acele informații despre natură de care am nevoie ca de un prețios ghid în stabilirea unor date necesare organizării veridice a unei compoziții, furnizându-mi în același timp un diapazon larg de soluții și posibilități, pentru a înveșmânta necontenit realizarea unei sculpturi în haina proaspătă a reînnoirii.” Natura îi oferă materia primă pe care artistul nu o copie, ci o transfigurează. Ce altceva sunt alegoriile şi metaforele cu care operează stilistic în compozițiile sale, decât dezghiocarea nucleică a frumosului. Portretizează şi compune cu har şi iscusinţă de artizan, dar nu se opreşte la aspectele superficiale, ci e atras de peren. Nu ţine cu tot dinadinsul să şocheze avangardistic, deşi s-a inspirat în timpul studiilor la Paris din felul de a vedea arta al curentelor Art-Nouveau şi Art-Deco. Ţine să surprindă misterul sufletului omenesc şi reuşeşte să-l insemineze în memorabile portrete. E subjugat de armonia formelor, de unduirea lor, dar şi de zumzetul lăuntric al materiei. Le exprimă în compoziţii de mare forţă, închinate în special muzicii şi maternităţii, două dintre temele aproape obsedante ale artei sale. E monumental atât cât să nu tulbure intimitatea în fascinația ei. Nimic din ceea ce este relevant şi important în arta universală nu-i rămâne străin, însă ştie a valorifica ingenios în opera sa şi expresivităţile româneşti ce palpită în creaţiile ancestrale ale meşterilor populari. Toate aceste trăsături, ce-l situează între corifeii sculpturii româneşti cu deschideri universale, sunt reflectate atotcuprinzător în colecţia de la Fălticeni. Muzeul, la care a jinduit în tăcere cel mai adesea, s-a alcătuit sub privirile lui uimite și fericite. Se năștea cartea vieții lui, „limanul” unde urmașii torceau povestea lui. Și ce poveste!

Această poveste are acum și locul ei într-o carte ca un incunabul, în albumul „Un templu al artelor Românești, Muzeul «Ion Irimescu» din Fălticeni-50”, lansat sâmbătă, 13 septembrie, pe acest „liman” al veșniciei creației artistului, marcându-se astfel jubileul unei instituții unice în cuprinsul românesc, comoara lăsată locului obârșiilor de acest meșter al meșterilor tridimensionalului.