Nevoinţa - pravila maicii Teodora de la Văratec

Nevoinţa e un mod de a fi al monahilor care aleg calea pustniciei. Singurătatea, austeritatea chiliilor săpate în stâncă ori cuibărite în pământ, postul sever, negru, ruga necontenită îi definesc pe schivnicii de departe de lume. Dar există, cred, şi o nevoinţă a monahilor şi monahiilor din sihăstriile situate nu în pustietate, ci uneori chiar în vecinătatea aşezărilor umane. Călugării şi călugăriţele din chinovii se nevoiesc, la rându-le, prin îmbrăţişarea rugăciunii şi trudei neîntrerupte, acea ora et labora ce le patronează monahiceasca durată. Viaţa lor curge ceas de ceas, clipă de clipă, în matca unei asemenea lucrări ziditoare. Nevoinţa este, aşadar, caracteristica traiului mănăstiresc. Exemplele desprinse din istoria de milenii a vetrelor călugăreşti de la noi şi de aiurea sunt grăitoare.

O asemenea pildă mi-a venit în minte la acest început de primăvară la auzul trecerii la cele veşnice a maicii Teodora Popoaia de la Mănăstirea Văratec. Monahia petrecută la ceruri la aproape 82 de ani mi-a apărut, gândindu-mă la ceea ce-a însemnat călătoria sa prin lume, ca un testimoniu al felului în care nevoinţa e pravilă pentru cei din mănăstirile noastre. Sub semnul nevoinţei s-a rânduit viaţa sa de la intrarea în Mănăstirea Văratec în 1961 până când a închis ochii, în martie 2018. Din făptura sa măruntă izvora o vână puternică de energie. Era ziua întreagă argint viu. Nu stătea o clipită locului în cancelaria de lângă biserica mare, unde, ca secretară, se grijea cu rigoare de legalist de toate actele şi documentele, nu puţine, ale aşezământului. O descopereai şi la slujbele de la care se străduia din răsputeri, în pofida lor birocratice, să nu lipsească. În gospodărie izbutea să pună în ordine totul în scurtele popasuri pe acasă, de obicei la ore înaintate şi mereu pe fugă. Casa ei, distinsă, ridicată de ea şi sora mai mare după trup, maica Nimfodora, era la fel de atrăgătoare ca toate ale celorlalte surate din satul mănăstiresc. După ziua lungă, parcă fără de capăt, nu aşeza capul pe pernă până nu deschidea cartea de rugăciuni şi mulţumea Domnului şi Maicii Sale că au ajutat-o să-şi mai facă încă într-o zi datoria, nevoin­­du-se.

Din cerdacul casei maicii Aglăida Poinaru, înălţat ca la intrarea într-o culă, zăream zi de zi în şederile mele la Văratec silueta subţire ca un caier de lână a maicii Teodora. Venea din­spre biserica mare, trecând pe lângă Biserica „Sfântul Ioan”, urca treptele casei sale, ce închidea orizontul, casa cu un fronton impunător, de un alb curat ca de prima ninsoare, şi se pierdea dintr-odată înăuntru. La scurt interval se ivea iar, zburând spre cancelarie, unde o aşteptau atâtea şi atâtea treburi şi angarale. Scundă şi iute de picior, lăsa în urma ei mireasma luminii sufleteşti şi a unei blajinătăţi ce era consubstanţială fiinţei ei delicate. O priveai şi ţi se transmitea firesc o contaminantă stare de bine. Din când în când, după ce-mi luam porţia de scris în odaia din faţă a casei maicii Aglăida, trăgeam o roată prin curtea bisericii mari şi mă opream puţin pe la cancelarie, fără un rost anume, doar să schimb o vorbă cu maica Teodora şi să mă cuminec din bunătatea sa fără de pereche. După acest popas, ziua îşi urma cursul parcă mai binevoitoare.

Am cunoscut-o pe secretara Mănăstirii Văratec în iarna anului 1973, în preajma Crăciunului, când am ajuns pentru o vacanţă la Sihăstria nemţeană. Am remarcat din prima clipă lumina-i întipărită pe chip. M-a condus, la rugămintea neuitatei maicii stareţe Nazaria Niţă, căreia îi era colaborator de nădejde, la casa maicii Aglăida Poinaru, ce avea să-mi fie sălaş în acea iarnă la Văratec şi pentru alte bune decenii mai târziu. În acest arc de timp m-am intersectat de multe ori cu maica Teodora. Chipul ei luminos, pecetluit de semnele iubirii smerite a aproapelui, mă bucura de fiecare dată privindu-l.

Stareţă la Durău

În anul 1998 am reîntâlnit-o la Mănăstirea Durău, în fruntea căreia se găsea ca stareţă, urmând în acest jilţ pe sora sa trupească mai mare, maica Nimfodora. Am călătorit acolo la vremea văratecului cu părintele Varahil Moraru, zugrav de har, cel care-i ajutase, ca frate de mănăstire şi iconar plin de făgăduinţe, pe Nicolae Tonitza şi echipa lui de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, cu Corneliu Baba, Nicolae Popa, Călin Alupi, să picteze în tehnica encaustică biserica Schitului Durău. Îmi propusesem să evoc într-un film de televiziune acele unice momente cu preţiosul martor al lor, părintele Varahil, şi solicitudinea maicii stareţe Teodora şi a micii sale obşte ne-a fost de mare ajutor. Ne-a găzduit câteva zile la Durău cu pâinea şi sarea de care aveam parte la Văratec. Stăreţia, cu aspectul de casă mănăstirească, respira acelaşi aer primitor şi pitoresc. În răgazurile ce şi le putea îngădui, fiind prinsă pe lângă obişnuitele misiuni zilnice de restaurarea bisericii şi ansamblului monahal şi de întemeierea Schitului Răpciuniţa de pe Ceahlău, stavrofora Teodora ne dăruia aromele unei inegalabile ospitalităţi.

În 1999, după un accident, maica Teodora s-a întors la Văratec. I s-a sortit, scăpată de sarcinile administrative, să aibă parte cât îşi dorea de zăbava cetitului cărţilor sfinte, al căror miraj le purtase pe ea şi pe sora mai mare către mănăstire. Simţise irepresibil încă din copilărie, la Hangu, chemarea bisericii şi mai apoi a mănăstirii. De atunci nu concepuse altfel viaţa decât în sihăstrie, nevoindu-se întru plinirea vocaţiei de sorginte divină. S-a rostuit în mănăstire un destin al unei devoţiuni totale închinate Domnului, cum pătrunzător observa într-un text comemorativ PS Timotei Prahoveanul, cultivator neostenit al memoriei slujitorilor de har ai Bisericii. Prin smerenie, râvnă şi dăruire, maica Teodora s-a impus ca un „... stâlp al Mănăstirii Văratec, o călugăriţă care s-a jertfit de dimineaţă până seara târziu, fără a aştepta răsplată de la oameni”.

Răsplata e, cum spune poetul Nicolae Labiş, într-o poezie a sa cu valoare testamentară, amintirea frumoasă lăsată de această exemplară monahie a nevoinţei. Maica Teodora parcă-mi răsare în faţa ochilor de pe ceardacul casei maicii Aglăida, unde trăgeam în şederile mele la Văratec. O văd cum flana spre cuibul său şi prind contur înainte-mi bunătatea, cuvioşia şi hărnicia, toate înmănuncheate fericit şi armonios într-o făptură omenească înduhovnicită de Dumnezeu.