Nostalgia trecutului sau despre căutarea sensului

Un recent sondaj de opinie (sondaj realizat de CSOP, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) afirmă că un procent din ce în ce mai mare de români este nostalgic după perioada comunistă. Întrebaţi dacă o duceau mai bine atunci, răspund că da. Viaţa era mai bună, lipsurile materiale în fond nu erau chiar aşa de mari. În viziunea intervievaţilor, lipsa de libertate (9%), dictatura (7%), sistemul greşit (5%), teroarea şi crimele (2%) şi sărăcia (2%) au fost principalele probleme aduse de comunism. Concluzia românilor este că în comunism se trăia mai bine decât în prezent, 49% considerând acest lucru, 23% spun că se trăia mai rău şi 14% că se trăia la fel.

45 de ani românii au purtat, într-o atmosferă demnă de literatura kafkiană, jugul totalitarismului comunist. Oamenii au trăit la limita subzistenţei, lipsiţi de minimul de confort pe care civilizaţia contemporană îl presupune, lipsiţi de alimente tocmai "în ţara grânelor şi-a pâinii", lipsiţi de libertatea expresiei de orice fel: socială, politică, artistică, religioasă. Românii au trăit un experiment orwellian timp de 45 de ani. Au acumulat frustrare, suferinţă şi durere ce păreau că pot fi şterse odată cu venirea momentului 1989. Pentru fiecare român, Revoluţia însemna începutul unei perioade noi, în care libertatea recâştigată prin sângele martirilor deschidea uşa unei noi vieţi.

Literatura apărută în mare parte în samizdat în perioada comunistă din cauza tematicii cenzurate de autorităţile comuniste mărturiseşte cu totul altceva însă. Litera scrisă nu este nostalgică. Ea afirmă istoria aşa cum a fost ea. Nu este edulcorată de trecerea anilor, nu este atenuată de noile frustrări sociale acumulate. Nu este deloc întâmplător faptul că anul 2010 a numărat printre câştigătorii premiului Nobel pentru literatură o figură aparţinând atitudinii anticomuniste: Hertha Muller. Autoarea reconstruieşte universul comunist aşa cum a fost el: închis, absurd, întunecat şi mizer, descriind realitatea dezumanizării în stilul iniţiat de Alexandr Soljeniţîn, cel al cărui Arhipelag al Gulagului, arhetip al memoriilor de detenţie moderne, a deschis ochii occidentalilor asupra ororilor îndurate de zeci de milioane de oameni.

Realitatea comunistă a reprezentat dezumanizare, depersonalizare, însingurare, vieţi frânte, biserici distruse. Cei care se numără printre nostalgici vor spune că nimic nu face omul contemporan mai înstrăinat, mai depersonalizat decât societatea consumistă la care ne-am aliniat inevitabil, societate a depresiei şi a isteriei prin definiţie. Că totalitarismul comunist a fost, după expresia lui Alin Besancon, "nenorocirea secolului", nu încape îndoială, după cum nu se supune unui proces dubitativ nici faptul că societatea capitalistă în care trăim acum nu este "cea mai bună din cele posibile". Aceste constatări nu ne fac decât să ne întrebăm dacă nu cumva omul caută răspunsuri acolo unde nu le poate găsi. Adresează întrebări unei societăţi care nu îi poate oferi răspunsul corect. Nu în succesul pe care viaţa economică îl oferă (Paul Tillich), în acumulări financiare, în debuşeuri consumiste sau în bifări pe piramida trebuinţelor lui Maslow îşi va împlini omul "nostalgia paradisului".

Sensul vieţii omul îl găseşte în interiorul Bisericii lui Hristos, în interiorul comunităţii de credinţă cu aproapele său, în chemarea pe care Hristos i-o adresează. Numai înţelegând că sensul său nu este numai cel al zbuciumului în viaţa mundană, că viaţa de aici nu este decât o pregătire a celei viitoare, că liniştea şi împlinirea omului nu pot fi realizate decât prin Hristos în Sfânta Biserică, omul îşi poate câştiga adevărata libertate, cea pe care diversele revoluţii întâmplate de-a lungul istoriei i-au oferit-o doar "în ghicitură".