Noul patriarh şi …câteva întrebări!

Alegerea noului patriarh este o ocazie de a repune în discuţie poziţia laicatului faţă de problemele Bisericii noastre. Nu numaidecât în sensul unei implicări în luarea unor decizii, ci în năzuinţa de a fi luaţi în seamă prin unele „semne“ pe care şi noi le dăm. În fond, aşa cum nu rămânem indiferenţi faţă de cine ne conduce din punct de vedere politic, economic etc., tot aşa nu putem fi nepăsători faţă de cine ne reprezintă din punct de vedere spiritual. Pentru că, o ştim prea bine, nu putem fi democraţi (din punct de vedere politic), liberi (din punct de vedere economic) etc., fără a fi şi bine-situaţi (reprezentaţi!) din punct de vedere spiritual-religios.

Laicatul doreşte o Biserică vie, deschisă unor realităţi curente, dar şi vizionară faţă de viitor. Chiar dacă el nu se constituie în „creierul“ unei religii, coordonând direct ceea ce ţine de dimensiunea sacerdotală şi instituţională (deşi prin unii reprezentanţi face şi aşa ceva), trebuie să recunoaştem că el reprezintă „miezul“ spiritualităţii religioase, fiind „trupul“ şi receptacolul ei. Ortodoxia noastră se înrădăcinează într-o tradiţie nealterată, dar mereu permisivă la o realitate socio-culturală dinamică, nouă. Întotdeauna ea a vizat „poporul dreptcredincios“, nevoile şi năzuinţele lui. Anii din urmă şi o serie de realizări ale unor ierarhi fideli dreptei tradiţii apostolice, dar şi „îndreptaţi“ cu faţa spre viitor, demonstrează cât de implicată socio-comunitar poate deveni Ortodoxia românească. Iată de ce, ca laici, ne punem următoarea întrebare: putem rămâne indiferenţi faţă de liniile de evoluţie ale unei Biserici din care facem parte şi care ne priveşte şi pe noi?

România evoluează într-o lume din ce în ce mai integrată din multe puncte de vedere. Gradul de integrare pe anumite niveluri (politic, juridic, economic, spiritual) nu este uni-nivelar, de acelaşi grad sau amploare. „Integrarea“ spirituală nu este totuna cu integrarea economică sau juridică, de pildă (dacă ne referim la spaţiul Uniunii Europene). Şi nu are conotaţia unei dispersii sau aplatizări a specificităţilor. Ea presupune, în schimb, o deschidere de principiu, inter-conectivitate acţională, ecumenism funcţional la nivel instituţional, procesual, normativ. În nici un caz, nu putem „progresa“ din anumite puncte de vedere (economic, social) pe seama unei „regresii“ din punct de vedere spiritual. Şi spiritualul, oricât de „înşurubat“ în Tradiţie ar rămâne, are nevoie de o „aerisire“, de o revigorare, de o re-traducere în toposul cultural al vremii. De aceea, în chip inevitabil, religia unei comunităţi este mereu „înălţată“ la nivelul socialului şi al oamenilor ce îl compun. E important să ne întrebăm de ce parte a baricadei se va situa viitorul întâistătător al Bisericii noastre faţă de această problemă: va fi adeptul unui ecumenism realist, optimist, echilibrat, sau va respinge această perspectivă în numele unei viziuni statice, „cuminţi“, descurajante?

În acelaşi timp, Biserica este depozitarul unui capital simbolic, pe care lumea noastră îl pretinde ca niciodată. Societatea actuală, cu toate evoluţiile ei laicizante şi desacralizante, are nevoie de un punct nodal, de un fundament valoric ce transcende oricărei „zvârcoliri“ circumstanţiale, temporale. Prin ceea ce face, instituţia religioasă depăşeşte vremelnicul, reprezentând şi lucrând în contul veşniciei. În perimetrul religiosului se pot găsi cele mai adecvate şi valide răspunsuri. Răspunsurile Bisericii la astfel de presiuni pot fi polimorfe sau polarizante, deschise sau închistate, inteligente sau plate. Cine din fruntea ei va putea manageria cele mai bune soluţii sau puneri în acord?

Contează, de bună seamă, biografia şi statutul profesional-cultural al celui care va fi aşezat pe scaunul patriarhal. Dar rămânem pe gânduri când un parcurs pozitiv şi ascendent devine un prilej de interogare, un model de excelenţă şi probitate spirituală este luat drept un handicap, întâmplarea de a nu fi fost încarcerat în temniţele comuniste un motiv de regret de a te fi născut atunci când te-ai născut.

În calitate de factor formativ, Biserica şi spiritualitatea specifică se constituie într-o instanţă educativă de primă importanţă. Religia a fost adusă în şcoală şi ca urmare a implicării clerului în structurarea unor programe de formare spirituală în direcţia enunţată. Cine dintre ierarhi s-a implicat în această direcţie şi cine dintre membrii clerului a vegheat ca învăţământul religios să devină o realitate palpabilă într-o ţară eminamente atee şi în chip programatic de-spiritualizată religios?

Am intrat într-o societate concurenţială, inclusiv din punct de vedere spiritual. Se tot vorbeşte de complementaritate, de „respiraţie“ prin „cei doi plămâni“ (ortodox, catolic), de dialog interconfesional, de corelativitate şi unitate religioasă, de revigorarea vestului prin valorile estului. Prin cine ar putea fi descoperit mai bine estul decât prin cineva care a cunoscut …vestul?

Las cititorilor posibilitatea de a-şi da răspunsurile la aceste întrebări şi de a identifica cine dintre ierarhii noştri corespunde cel mai bine modelului dezirabil sugerat mai sus. În ce mă priveşte, speranţa mea se îndreaptă spre unul anume. Nu voi arunca cu pietre într-o altă persoană - dacă e să se decidă şi altfel. Dar mă voi bucura enorm dacă cel la care mă gândesc va fi ales să conducă, în următoarele decenii, Biserica din care (şi eu) fac parte!