Nicolae Turtureanu, dintre poeții unui timp intrat în ziua a opta, unde lumina nu apune și amintirile nu mai pălesc, revine adeseori, tainic și tulburător, în memoria noastră. Sufletul său, desprins de
O îmbrățișare, două căi de acces în Împărăție
Astăzi începe Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, rânduit de Biserică încă din secolul al IV-lea. Este un post cu „geometrie variabilă”, adică nu are, de la an la an, aceeași durată, fapt care se datorează datei variabile de prăznuire a Sfintelor Paști. Cu toate acestea, din anul 2015, Biserica Ortodoxă Română a hotărât ca acest post al „sânpetrului” să nu dureze mai puțin de 7 zile. Numit în trecut Postul Cincizecimii pentru a cinsti darurile revărsate prin Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii adunați la Ierusalim, această perioadă ne amintește de lucrarea deosebită, dar și de martiriul suferit de cei mai cunoscuți și vizibili Apostoli ai Mântuitorului.
Deși nu s-au înțeles pe toate coordonatele misionare de-a lungul vieții, existând între ei și câteva dispute aprinse, cei doi mari propovăduitori au reușit să completeze proniator oferta apostolică. Mai precis, Sfântul Apostol Petru a apărat tradiția iudaică pledând pentru respectarea vechilor prevederi ale Legii (circumcizia, regimul alimentar, neamestecul cu păgânii, mersul la sinagogă etc.), susținând „arondarea” etnică a Revelației, pe când Sfântul Apostol Pavel a deschis Evanghelia către celelalte neamuri, mărturisind că „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea” (I Cor. 9, 22-23). Adică s-a pliat pe puterea de înțelegere a interlocutorilor săi, cel mai adesea oameni străini de Legea lui Moise, a căutat să le înțeleagă modul de a gândi și de a acționa în plan religios. Mediul în care Sf. Pavel propovăduia legea iubirii lui Hristos pentru toți oamenii era unul foarte complicat, variat și - de multe ori - ostil. De aceea numai prin exemplul personal a reușit Apostolul Neamurilor să fie ascultat, crezut și urmat - câteodată până la martiriu - în contul unui „Dumnezeu străin”, nevăzut, intangibil și omniprezent.
Dar disputa dintre cei doi Apostoli, unul al tradiției strămoșești, care trebuia să livreze echilibru, stabilitate și continuitate, celălalt al deschiderii în lumina harului, care oferea o realitate nouă, o speranță celorlalți oameni, este deja un laitmotiv al secolelor care au urmat, cu vizibile unde de șoc până în ziua de azi. Bunăoară, și noi ne aflăm acum, ca neam, într-un punct în care tradițiile ancestrale, precum și o îndărătnicie izolaționalistă ni se arată ca fiind calea singulară de a ne păstra credința și, implicit, identitatea. Pe când celălalt curent pledează pentru o deschidere duhovnicească și culturală autentică, precum și o strategie misionară în consecință către ceilalți - fie ei români sau străini. Desigur, e mult prea simplificată ecuația problemei, însă exagerările de o parte sau alta au polarizat masiv societatea românească și, implicit, viața noastră religioasă.
A-ți trăi corect credința, fără spaima de a fi trădat cauza Evangheliei, este o temă recurentă, iar rezolvarea ei are aceste două mari direcții: izolare, ferecătură, delimitare, respingere a orice pare străin de „duhul Părinților” versus seninătate, acceptare a dialogului, aplecare către celălalt, empatie și smerenie. Cu alte cuvinte: direcția (inițială) a lui Petru și a celorlalți Apostoli din Ierusalim sau direcția lui Pavel (venit din cosmopolita Antiohia) cu deschidere către duhul Legii iubirii și mai puțin către rigorile literei aceleiași Legi? Pusă așa, problema pare insolvabilă, și așa a simțit și Biserica primelor veacuri câtă vreme i-a așezat pe cei doi Apostoli (cu cele două căi misionare) într-o singură icoană - a împăcării și unității. Nu (doar) calea lui Petru, nu (doar) calea lui Pavel, ci ambele - așa cum ni-i arată icoana lor, aflați într-o tandră îmbrățișare pe buza morții martirice, reprezintă calea împărătească, calea de mijloc, calea unității și adevărului pe care le-a vrut Domnul Însuși. Hristos a făcut misiune printre cei de alte neamuri și alte credințe, iar Ziua Cincizecimii exact asta a confirmat: toate etniile adunate la Ierusalim s-au simțit unite în același Duh, au vorbit și s-au înțeles în aceeași limbă care este limba mântuirii. Raiul nu este clasificat etnic, nici geografic, nici lingvistic. Acolo unde bate o inimă, acolo unde există un suflet - acolo e loc de mântuire!
De aceea trebuie să fim cu ochii țintă la lecția icoanei celor doi Apostoli îmbrățișați: pescarul cu intelectualul, neaoșul cu universalul, vorbitorul de aramaică (lingua franca de atunci a regiunii) cu poliglotul, tradiționalistul cu inovatorul, martirul cu martirul. Căci, la final, asta e tot ceea ce contează...