O impresionantă prospeţime a simţirii

Consumându-şi cea mai mare parte a vieţii în câmpul abstract şi arid al cifrelor, inginerul dr. Vasile Mustaţă îşi descoperă acum, la vârsta senectuţii, o altă faţă a personalităţii sale, necunoscută poate până acum nici de sine însuşi, aceea a creatorului întru frumos.

Aşa se face că, în scurt timp, el a dat la iveală mai multe cărţi de poezie, între care şi remarcabilul volum de Stihuri silvestrene, iar în anul care a trecut, volumul de sonete şi glose intitulat Ideograme lirice. Şi, ca şi în cărţile de până acum, Vasile Mustaţă se arată a fi un poet autentic, încântându-ne prin frumuseţea unor gânduri şi printr-o impresionantă prospeţime a simţirii, îmbrăcate fiind acestea într-o haină a cuvântului pe măsură.

Remarcăm mai întâi tematica abordată în poeziile noului volum, o tematică ce ţine de poezia mare a tuturor timpurilor: tema iubirii, a creaţiei, a credinţei, a timpului etc.

Preţuitor al virtuţilor graiului nostru strămoşesc, poetul se află prins într-o „luptă dreaptă“ pentru ca, valorificând aceste virtuţi, să se ridice deasupra valurilor, uneori ameninţătoare, ale traiului cotidian şi astfel să-şi creeze calea de acces către un alt registru ontologic, acela al „trăirilor alese“ care, doar ele, pot să dea sens deplin vieţii: Virtutea strămoşească îmi impune -/ E scutul nostru la deşertăciune/ Model de existenţă în destin.// În lupta cu zvâcnirile infame/ Aş vrea să făuresc ideograme/ Să dau simţirii sensul ei deplin (VIII).

Meditând, într-un alt sonet, la forţa expresivă a limbajului poetic şi la puterea sa de a pătrunde, graţie armoniilor versului, în zonele de taină ale existenţei, el vede rolul acestuia de făuritor şi păstrător al unităţii noastre naţionale: Ni-i graiul zvon de clopot melodios şi tainic,/ Divină rezonanţă în suflete stăpâne,/ S-a modelat prin veacuri şi veşnic va rămâne/ Al unităţii noastre făuritor şi crainic (IX).

Actul propriu-zis al creaţiei stă, pentru noi, oamenii, sub pecetea tainei, căci, ne spune poetul, Creatul doar prin Creator creează: Când în adâncuri mă scufund, pe creste/ Începe focul sacru să domine./ Preiau puteri de dincolo de Sine/ De nu mai ştiu, din tot, al meu ce este (LXIV).

Clipele mai grele din viaţă, acelea de criză profundă, când suntem Zdrumicaţi de crâncenă cădere, devin, în ultimă instanţă, dacă suntem creatori ai frumosului artistic, cele mai rodnice. Căci, susţinuţi fiind prin însuşi actul creaţiei, rezistăm chiar valului ce stă să ne arunce în genună şi astfel, depăşind momentele de criză profundă, pătrundem în ţinutul ontologic al miracolului şi Durăm eternitatea în secundă (XLII)

Viaţa este văzută în poeziile lui Vasile Mustaţă ca un inestimabil dar divin pe care, pentru a ajunge să-i simţi şi să-i cunoşti splendorile, trebuie să ştii a o preţui cum se cuvine. De nu, ea îşi ascunde darurile şi îţi apare ca o efemeridă/ Un dar prea iluzoriu şi precar (XXXII).

Ca şi Charles Baudelaire, căruia îi dedică unul dintre sonetele sale, Vasile Mustaţă meditează la rostul frumuseţii în viaţa omului. Pentru el, frumuseţea este condiţia sine qua non a sfinţeniei, căci Nimic nu-i sfânt, dacă frumos nu este! (XXXIII).

Ceea ce iubirea oferă celui ce se lasă pătruns de o asemenea trăire ţine de domeniul miracolului. Sub vraja ei, chiar şi durerea se alină, iar viaţa rămâne frumoasă, chiar şi în momentele mai dificile prin care ne este dat să trecem: Eşti zugrăvită din lumină lină./ Ursitele ţi-au pus în scăldătoare/ Sulfină şi răşini aromitoare/ Şi-n jurul tău durerea se alină (XLVIII).

Nu puţine sunt în acest volum poeziile prin care poetul intră în universul fascinant al sacrului. El surprinde prin limbaj poetic şi, în acelaşi timp, comunică cititorului receptiv la mesaj ceea ce cu greu poate fi exprimat în cuvânt, starea celui care, aflat în smerită şi înflăcărată rugăciune, a reuşit să-şi depăşească precarităţile firii şi, odată cu aceasta, se vede transpus într-un registru existenţial mult superior celui obişnuit: O roagă lângă inima-i să fie/ Şi lacrimi izvorăsc, de bucurie,/ Când coarda îndoielilor s-a frânt.// I se topeşte firava fiinţă/ În valul de speranţă şi credinţă,/ Iar cerul însuşi vine pe pământ (LX).

Sigur că, de multe ori, ceea ce ne spune poetul (ca idee) nu e ceva nou. Dar nu aceasta contează. În lupta permanentă ce se dă peste tot în univers între forţele binelui şi acelea ale răului, important este ca binele să fie afirmat mereu şi poetul nostru asta face - îşi afirmă mereu încrederea în triumful binelui şi al luminii: Strămuţi orizonturi, zenitul te cheamă// Să-ţi dăinuie steaua plutind în azururi/ Şi căi de lumină să lase de-a pururi/ Acelor, în spirit, cu tine de-o seamă (LXV).

Ultimele trei piese ale volumului sunt glose, poezii cu formă fixă (rigoarea celui ce o viaţă s-a ocupat cu cifrele nu se dezminte), cu un pronunţat conţinut filosofic. Remarcăm, între multele idei cuprinse în aceste creaţii, aceea a convertirii timpului în veşnicie prin credinţa în ceea ce va să vie: Aruncă peste vreme punţi,/ Dar preţuind ce va să vie/ Vremelnicia s-o înfrunţi/ Cunoaşte-a clipei veşnicie (Glosă 1-3).

Remarcabilă este în acest volum de versuri bogăţia şi diversitatea vocabularului (cuvinte ce vin din diverse câmpuri lexicale), precum şi farmecul limbajului poetic realizat printr-o echilibrată îmbinare a cuvintelor de rezonanţă arhaică sau populară cu acelea ce vin din compartimente moderne ale vocabularului.

Dar ceea ce încântă poate în cea mai mare măsură pe cititor este o anumită armonie interioară a versului, realizată prin originale întorsături de frază şi printr-o cadenţă anume, semn al unei armonioase vibraţii ce izvorăşte chiar din sufletul poetului: Imaginea divină ne stăruie sub pleoape,/ Iordanul se sfinţeşte, tăriile vuiesc/ Şi se aude glasul Părintelui Ceresc/ Binevoind spre Fiul, prin jertfa-I să ne scape (LXIII).