O întâlnire cu „Sfânta“

Totul a început ca-ntr-o poveste. Copil fiind, asistam cum bunica mea se gătea în fiecare an să meargă la Iaşi, pe la mijlocul lui octombrie, ca să se întâlnească cu „Sfânta“. De cu seară îşi pregătea straiele. Le scotea din cufăr şi strecura printre ele câteva frunze de busuioc ca să miroasă frumos. A doua zi, dis-de-dimineaţă, purtând o traistă în care-şi punea o cărticică cu acatistul şi viaţa Sfintei Parascheva, ceva merinde, un buchet de flori şi busuioc, pleca spre Iaşi, căci avea o evlavie deosebită la ocrotitoarea Moldovei, căreia bătrâna îi spunea „Sfânta“. A doua zi, când soarele scăpăta către asfinţit, pelerina ajungea acasă. Era ostenită, dar foarte liniştită şi bucuroasă. Ne dădea o bucăţică de vată sfinţită, o crenguţă de busuioc şi câteva flori de toamnă care, deşi erau veştede, păreau să poarte ceva nepământean pe-ale lor petale. Până şi busuiocul se pricopsise cu o aromă specială: mirosea a sfinţenie. A doua zi, pelerina începea să îmi povestească totul: cum a fost, cu ce era îmbrăcată „Sfânta“, despre viaţa, minunile ei şi despre multe alte lucruri care, ca într-o fină adiere a nostalgiei, mă fac să retrăiesc şi acum acele clipe emoţionante. Rânduiala ce v-am relatat-o se petrecea an de an, până când bunica s-a adăugat strămoşilor. Crescusem între timp şi parcă nu mă mai încântau doar poveştile ei. Voiam să văd, voiam să o cunosc şi eu pe „Sfânta“. După multe stăruinţe, ajutat fiind şi de câteva lacrimi care mi se rostogoleau înduioşător către bărbie, mama s-a învoit a mă duce să mă închin la Cuvioasa. Era prima întrevedere, dar de mult aşteptată. De fapt, era o vizită pe care eu o făceam Sfintei Parascheva, căci ea se afla în casa noastră, adusă de rugăciunile bunicii şi mamei, de icoane, dar cel mai mult de istorisirile atât de convingătoare despre viaţa şi minunile sale.

Într-o bună zi, ţinând-o pe mama de mână, am păşit sfios în biserica „Sfintei“ din Iaşi, trăind sentimente contradictorii. Imensitatea Catedralei mitropolitane îmi dădea impresia că „Sfânta“ era o împărăteasă, care şedea într-un preafrumos palat. Călcam încet către locul unde, după spusele mamei, stătea Preacuvioasa. Răcoarea bolţilor de piatră mă învăluia şi, într-o lumină oarecum nelămurită, m-am apropiat. Trebuie să recunosc că am rămas un pic contrariat când am zărit-o în sicriu. Mă aşteptam să văd altceva. Până atunci, în sicrie ştiam că stau morţi, şi nu sfinţi. Se auzeau cântări line de călugări. Este slujbă! mă dumiri scurt buna mea însoţitoare. Stând la rând să sărutăm trupul „Sfintei“, deodată s-au auzit clopoţeii fini, cu sunet cristalin ca de argint, ai cădelniţei. Preotul slujitor s-a apropiat, a tămâiat-o ca şi cum ar fi salutat pe Cuvioasa Parascheva, după care s-a îndepărtat. Între timp, m-am trezit în faţa luminoasei racle. M-am închinat şi am sărutat icoana, apoi am încercat să ating sicriul, aşa după cum făcuseră mama şi cei care se aflau înaintea noastră. Doream să îmi aşez acolo palma firavă, dar o forţă, ca un câmp magnetic, parcă înconjura sfintele moaşte, dând impresia unei opoziţii aparente. Am stăruit şi am atins mâna Sfintei Parascheva. Simţăminte inexplicabile m-au năpădit. Nu ştiam cât să mă bucur şi cât să mă tem. Am atins sfinţenia!

Din acel an au urmat nenumărate revederi. Eram la liceu în Iaşi şi treceam zilnic pe la catedrală ca să iau binecuvântarea Cuvioasei. Înainte de a merge la mănăstire, am fost şi i-am sărutat din nou mâna, primind blagoslovenia ei. La scurt timp, am fost călugărit, iar Sfânta Taină a Preoţiei am primit-o chiar acasă la „Sfânta“. Ulterior, student fiind, cazat la căminul preoţesc „Sfântul Gheorghe“, din curtea catedralei, prin bunăvoinţa părinţilor de acolo, am fost rânduit să slujesc de mai multe ori în măreaţa biserică şi să salut în aromă de tămâie trupul îndumnezeit al sfintei „mult folositoare“, precum odinioară în copilăria mea o făcea preotul purtător al cădelniţei cu sunet lin ca de argint. Consider aceasta o minune şi încă un dar negrăit ce mi l-a făcut ocrotitoarea Moldovei. An de an, fiind rânduit de gardă la racla cu veneratele sale moaşte, la hramul cel strălucit al său, am văzut mii şi mii de pelerini care aşteptau, ca oarecând bunica mea, să se întâlnească cu „Sfânta“ de ziua ei. De multe ori mi-am pus întrebarea de ce? Ar putea foarte bine ca mulţi dintre dânşii să se închine şi în alte zile ale anului. Cu siguranţă că o fac, dar evlavioşii închinători doresc să se atingă de sfintele moaşte în chip deosebit la ziua ei. Am încercat un posibil răspuns: cu toţii ne bucurăm de atenţia şi urările celor ce ne preţuiesc în preajma zilelor noastre onomastice sau aniversare, dar, în acelaşi timp, celor ce ne păşesc pragul casei le oferim preţuirea, atenţia şi dragostea noastră în mod special.

Am toată convingerea că şi „luminătoarea Moldovei“ procedează la fel. De ziua ei este mai darnică, se bucură mai mult de cei ce vin s-o vadă, dăruindu-le tuturor mila, iubirea şi ocrotirea sa. Acestea sunt darurile pe care le primeau bunica, mama, mergând an de an la hramul Sfintei Parascheva. Le-am primit şi eu de atâtea ori, dar şi cei care în aceste zile aşteaptă cu bucurie, cu jertfă şi îndelungă-răbdare să se întâlnească cu „Sfânta“.