O minte trează

Probabil că nici o altă scriere patristică nu te duce atât de aproape de felul de a fi și de a gândi al părinților egipteni precum o face Patericul. Această colecție de mici instantanee din viața bătrânilor ni-i pune în față într-o manieră nesistematică, dar veridică. Și fiecare detaliu contează. Când citești apoftegmele rămase de la avva Pimen, vezi că în funcție de context accentuează ba importanța unei virtuți, ba a unei forme de nevoință etc. În mod frecvent însă, repeta un lucru: „Nu ne trebuie altceva decât o minte trează”. Dacă în mod obișnuit bătrânul sfătuiește ținând seama de context și încearcă să particularizeze recomandările pe care le face, când vine vorba despre trezvie, aceasta are valabilitate universală, depășește orice context. Avva Antonie vorbea despre centralitatea discernământului în viața duhovnicească. Pe același plan putem să așezăm și trezvia sau menținerea minții într-o stare de permanentă alertă.

Când citim vechile texte ale părinților, putem fi cu ușurință induși în eroare de cuvinte care ni se par cunoscute, dar în epocă au avut o înțelegere distinctă de cea contemporană. În această situație se găsesc foarte uzualii termeni minte și inimă. Astăzi înțelegem prin minte locul rațiunii aride (preferabil de tip logico-matematic), în general o vedem blocată în imanent, fără deschidere duhovnicească. Un pericol pentru cei care călătoresc pe calea sfințeniei. Mintea, ni se spune, este a raționaliștilor, a celor care fac calcule reci și încearcă să reducă totul la propria lor înțele­gere, insensibili la mister și opaci față de căile inimii. Inima, în schimb, e locul emoțiilor, al afectelor, al iubirii; locul de întâlnire cu Dumnezeu. Putem intui un conflict contemporan între minte și inimă. Un război al postmodernilor frag­mentați, care au rămas cel mult cu o nostalgie a unității pierdute.

Conflictul acesta nu poate fi nici măcar întrezărit în Pateric, pentru că ei trăiesc o altă așezare lăuntrică. Dacă trecem în revistă felul în care utilizează părinții cuvintele minte și inimă în diferite contexte, descoperim că, pentru ei, ambele fac referire la ceva foarte adânc din om, la o facultate superioară a sufletului și, adesea, sensurile cu care le utilizează sunt interschimbabile. În orice caz, mintea mediază raporturile cu sinele, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Prin minte (chiar dacă nu este exclusiv un atribut al minții) se exercită discernământul. Mintea este cea prin care este posibilă contemplația lui Dumnezeu. Iar o minte trează este în același timp un paznic al sufletului și o lentilă prin care îl vedem pe Dumnezeu. Un simptom al predilecției contemporane pentru inimă și al dispre­țului pentru minte se vede și din faptul că practica rugăciunii lui Iisus (centrală pentru spiritualitatea răsăriteană) este numită Rugăciunea inimii. Tradiția însă o consacră drept rugăciunea minții coborâte în inimă. Adică, tocmai o rugăciune care vine și recuperează unitatea pierdută a celor două și le pune într-un raport bun.

O minte trează, conștientă de mișcările sufletului, deschisă către Dumnezeu și spre aproapele, este tot ce avem nevoie. Echipamentul necesar pentru a înainta spre Dumnezeu este unul extrem de simplu: o minte trează, coborâtă în inimă.