Omenirea, teatru de război

În momentul în care ediţia de astăzi a ziarului de faţă vede lumina tiparului, în lume sunt în plină desfăşurare în jur de 37 de conflicte armate, dintre care 8 sunt majore, adică implică pierderi de vieţi omeneşti ce depăşesc numărul de 1.000 pe an, conform statisticii furnizate de Federaţia Internaţională a Crucii Roşii cu sediul la Geneva. Motivele pentru care sunt purtate aceste conflicte, potrivit justificărilor subiective ale celor implicaţi, sunt din cele mai variate, de la disensiuni etnice până la interese economice şi de la motive de securitate globală până la divergenţe în ceea ce priveşte convingerile religioase. Războiul, sub toate aspectele şi resorturile care îl caracterizează şi îl dinamizează, nu reprezintă o noutate. Nu am auzit acum pentru prima dată de război şi nici nu poate fi considerat un timbru de pe plicul societăţii actuale, expediat adesea fără precizarea exactă a destinatarului. Nu este apanajul celor puternici şi nici justificarea celor slabi, având rezonanţă până la sau de la momentul începuturilor omenirii, Scriptura menţionând această realitate la relativ scurt timp de la apariţia vieţii.

A intrat în vocabularul limbii române o sintagmă care cred că înfăţişează corect starea de fapt a lucrurilor. Este vorba despre "teatru de război". Altfel spus, locul unde se desfăşoară propriu-zis conflictul, prima linie a confruntării. Nimerită expresie, mai ales prin prisma faptului că actorii, adică soldaţii implicaţi direct, fizic, îşi joacă rolurile după un scenariu bine stabilit, în mijlocul unui decor nelăsat la voia întâmplării şi după indicaţiile precise ale regizorului/regizorilor. Important de observat este faptul că această scenă pe care se produc evenimentele în faţa publicului spectator dintr-o sală mare, cam cât tot globul pământesc, reprezintă doar o interfaţă, doar o mască a adevăratelor trăiri pe care vrea să le exprime regizorul. Cu alte cuvinte, războiul văzut nu înseamnă decât exteriorizarea unor trăiri, impresii sau atitudini nevăzute, dincolo de cortina care se coboară şi se ridică periodic, marcând trecerea spectatorilor la un nou act sau la un nou spectacol. Din păcate, cu aceeaşi temă.

Războiul, ca de altfel toate acţiunile omeneşti exprimate concret, vizibil, sensibil, trădează o realitate la nivel nevăzut, la nivelul trăirilor interioare ale celor care îl iniţiază. Conflictul exprimat pe scenă, în piesa războiului, a fost gândit sau trăit iniţial în mintea şi sufletul regizorului. Agitaţia războiului care se vede trimite la şi decurge din neliniştea interioară, sufletească, iar aceasta este caracteristica vinovaţilor, ca să cităm un filosof antic. Războiul văzut este însă o prelungire a unei zbateri interioare, a unui război nevăzut. Primul teatru de război, locul originar şi original al luptelor şi decorul neschimbat al ulterioarelor conflicte este, aşa cum învaţă Scriptura, sufletul omului. Acolo se declanşează prima dată, acolo se declară întâi de toate război aproapelui sub toate formele sale. Plângem şi deplângem soarta celor care mor nevinovaţi în conflicte militare de proporţii, ne intrigă atrocităţile celor două conflagraţii mondiale şi ne înspăimântăm la gândul că pretutindeni un conflict ar putea escalada într-o dispută armată. Luăm atitudine faţă de nedreptăţile lumii acesteia, dar ne gândim noi în egală măsură la faptul că vorbele noastre spuse adesea în grabă, atitudinile proprii cărora nu le dăm atenţie, prejudecăţile faţă de anumite persoane şi nu în ultimul rând indiferenţa faţă de cei aproape pot produce pagube incomparabil mai mari în comparaţie cu distrugerile materiale?

Ce să facem în aceste condiţii? Răspunsul e simplu şi îl găsim, la singular, dar având valabilitate generală, într-o zicere inspirată: "Nu fi încrezător în dreptatea ta, nici nu-ţi frământa cugetul în lucruri din trecut şi fii stăpânit la limbă şi la pântece".