Omul modern și religia

Sunt unii care consideră că omul modern nu este diferit prin nimic de strămoșii săi care au trăit în alte societăți, tradiționale. E drept că din punct de vedere structural omul este același în toate timpurile, însă există anumite trăsături care-l fac pe omul contemporan să se diferențieze net de oamenii din alte epoci. Și desigur că cea mai evidentă caracteristică a omului modern e aceea că el a ajuns să-și construiască o societate ruptă cu totul de Dumnezeu, o societate în care, deși credința nu a dispărut cu totul, ea reprezintă doar un fenomen privat, exilat din spațiul public. Or, acest lucru nu s-a mai întâmplat în istoria omenirii. Nu a existat până în modernitate, spune istoricul religiilor Mircea Eliade, o societate pe fața pământului, oricât de primitivă, care să nu aibă un „model divin” după care să se organizeze și un Dumnezeu mai presus de lume la care să se închine. Existau, desigur, și în societățile tradițio­nale atei sau apostați, dar aceasta reprezenta o opțiune personală. În ciuda acestui fapt, per ansamblu, lumea societăților tradiționale era concepută totdeauna ca un univers teofanic, guvernat de legi dumnezeiești, iar viața oamenilor căpăta o ­deosebită semnificație prin statutul lor de făpturi create de un Ziditor transcendent. Dar nu numai societatea în genere era organizată după un model ceresc, prin urmare revelat, ci însăși conștiința omului posedă, ca pe un dat fundamental, elementul religios. Potrivit cercetărilor lui Eliade, conștiința umană nu a ajuns la un moment dat, prin evoluție, la un stadiu religios, ci sacrul  ține de însăși constituția ei. Această constatare l-a făcut să dea o nouă definiție omului, care a ajuns celebră, anume homo religiosus. Cu toate acestea, aș zice că ceea ce afirmă Eliade este un lucru nou și extraordinar numai pentru generația noastră și are o anumită greutate, întrucât vine în sprijinul acestei afirmații cu cercetări realizate în toată lumea, însă același lucru l-a afirmat și Tertulian în urmă cu 18 secole, chiar într-un mod mai precis decât Eliade, când a zis: „Inima omului este prin sine creștină” (anima naturaliter christiana). Însă ceea ce aduce nou istoricul religiilor e faptul că descifrează ateismul lumii moderne ca fiind o negație gratuită, un nihilism ce se manifestă ca o luptă împotriva propriei conștiințe a omului - care e una religioasă! - și care apoi e promovat drept lege socială.

Astăzi, din păcate, și noi, într-un spațiu cu tradiție creștină neîntreruptă de 2.000 de ani, facem experiența tragică a viețuirii într-o societate atee. Însă e de folos să știm că există o problemă de fond a ateismului ideologiilor vremurilor noastre, anume aceea că el își poartă în sine propria moarte, el e dușmanul său cel mai feroce, ceea ce-l face să sucombe la puțină vreme de la apariție. Tocmai din această cauză curentele ateiste se înlocuiesc unele pe altele, întrucât altfel nu pot rezista. De la nihilism la marxism și de la comunism la neomarxism și mai nou la transgenderism, se observă această finitudine a ideologiilor ateiste care mor și apoi se reinventează sub alte forme. Iar în cazul persoanelor concrete, care au aderat inițial la vreo formă de ateism, epuizarea atracției față de tezele anti-Dumnezeu aș zice că este și mai vădită, întrucât ateismul exercită prin negativismul său, prin lipsa de semnificație la care conduce făptura umană, o asemenea presiune asupra conș­tiinței, încât după multe angoase, într-un final, acesta nu mai poate afla scăpare decât în credința asumată într-un Creator. Aceasta nu e altceva decât reacția elementului religios al conștiinței, care se opune suprimării exercitate de orice fel de ideologie exterioară. În acest sens, Eliade a fost genial când a susținut că: „O societate cu totul areligioasă nu ar putea exista, pentru că după câteva generații s-ar sinucide în masă”. Exact ceea ce promovează astăzi mișcarea proavort!

 Aș încheia prin opinia că probabil aici se află unul dintre punctele cele mai provocatoare ale misiunii creștine în lumea modernă. Adică, înțelepciunea Bisericii de a fi prezentă nu doar în momentele de început ale vieții omului sau la marile evenimente ce-i marchează maturitatea și moartea, ci și în momentele sale de criză, în clipele în care ființa sa încearcă să scape din chingile nefirești ale ateismului social modern ce-l privează de semnificația sa unică de chip al lui Dumnezeu și de aceea nu se mai regăsește în nimic și nu știe încotro să se îndrepte. Aici trebuie să se afle Biserica cu Tainele și cu învă­țăturile ei însuflețitoare și mântuitoare.