Ordine mondială şi răscruci lăuntrice

„Lumea mare”, cea care vine spre noi ne­stăvilită prin ecrane, știri și analize, pare cuprinsă de un tumult haotic. Iar „lumea mică”, microcosmosul fiecăruia dintre noi, se molipsește tot mai mult de neliniștea din afară. Tot sensul luminos trasat în cultura europeană de viziunea progresului constant se prăbușește în fața unei lumi în flăcări. Nu mai există certitudini, ba nici măcar adevăr. Să fie istoria doar o succesiune ciclică, distru­gere-re­naștere-distrugere, precum roata pe care merge fără să ajungă nicăieri un hamster?

Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă strict imanentă, în care lumea percepută prin sim­țuri este unica realitate, oricât de subtile ar fi analizele noastre, oricâte cunoștințe de geopolitică, sociologie sau psihologie am investi în interpretarea noastră, finalul este mereu același - moartea. Dispariția omului și, în cele din urmă, a lumii. În acest sens, poate că tot ce ni se pare astăzi a fi o erodare a democrației nu reprezintă decât o dezvăluire, sfârșitul vorbelor frumoase și revenirea la adevărul brutal în care omul este lup pentru om.

O mare parte a modernității este formată, după cum spune G. K. Chesterton, din „idei creștine care au luat-o razna”. Pe scurt, din rămășițele unui bine al cărui izvor a fost uitat și care, în consecință, a devenit relativ. Iar acest lucru se vede în accentul pus pe idei și sisteme de gândire, într-o totală uitare a persoanei. Avem curente filosofice, ideologii - care ciuntesc realitatea, pentru că încearcă să înghesuie viața în limitele înguste ala construcțiilor rațiunii omenești, limitate -, avem și drepturi pentru categorii de oameni, însă toate acestea uită de unicitatea fiecărui om, irepetabil, de imposibilitatea lui de a fi liber și fericit dacă este privit doar ca parte a unui grup, șurub într-un angrenaj, oricând înlocuit la nevoie.

„Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”, a spus cândva Dostoievski, iar lumea care ne sperie astăzi este una care nu se mai privește - și pe care noi nu o mai privim - din perspectiva unui Dumnezeu personal. Dar Dumnezeu lucrează, este prezent în omenire în modul cel mai concret prin aceea că S-a întrupat, S-a făcut om rămânând Dumnezeu și astfel participă la toată tragedia omenească. Nu un adevăr abstract, nu o serie de teorii, ci o persoană care luminează înțelegerea istoriei, a trecerii veacurilor, un Cineva căruia să-i spunem Tu, Care să sufere cu noi și pentru noi, Căruia să-I cerem socoteală, cum face de atâtea ori Psalmistul, și pe Care să ne putem sprijini, așa cum un copil își găsește alinarea doar în brațele mamei, dincolo de orice cuvinte sau lecții de viață.

A privi istoria din perspectivă eshatologică, cu sensul dat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și finalitatea în fericirea Împărăției Sfintei Treimi, mută accentul de pe evenimente pe persoane, de pe imanent pe transcendent, nu însă pe o abstractă „lume de dincolo”, ci pe o viață în etape, o eternitate care a început deja aici și acum. În această viziune, rolul politicii nu este de a crea raiul pe pământ: încercările de acest fel au dus la ideologii ucigașe ca „puritatea rasială” sau egalitarismul comunist, de fapt o nivelare în jos, o slujire idolatră a materiei în care oricine ieșea din chingile ideologiei, adică își asuma identitatea personală, era decapitat. Însă credința că persoanele aflate în relație sunt coloana vertebrală a vieții lumii, a mântuirii ei, ne scutește de așteptarea vreunui politician mesianic, a unui mântuitor. Dincolo de calcule politice, conspirații, conflicte și acorduri, dragostea lui Dumnezeu lucrează ca o forță subterană. Singurul obstacol în calea ei este hotărârea noastră de a nu o primi. De aceea răspunderea fiecărui om devine covârșitoare - este crucea noastră. Rugăciunea unui om poate îndupleca iubirea lui Dumnezeu și devine salvatoare pentru lumea întreagă. Smerenia - adică deschiderea ne­putinței noastre spre puterea lui Dumnezeu - este cheia. Mersul istoriei nu este susținut de marile victorii publice, de personaje mediatizate și prezente pe enorme panouri publicitare și în sediile organizațiilor internaționale, ci de cei puțini și neștiuți - oricare dintre noi - în clipa în care, dezbărați de certitudini, calcule și de dreptatea omenească, contemplă fără cuvinte icoana lui Hristos cel întrupat, răstignit și înviat „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire”.