Paisianismul, o renaştere spirituală în veacul lui Voltaire

Dacă e să vorbim despre isihasm ca realitate istorică, nu putem decât să facem referire la începuturile vieţii monahale în Moldova. Aflată la întretăierea drumurilor, între Orient şi Occident, „în calea tuturor relelor”, cum spune cronicarul, preluând isihasmul de la Athos şi Bizanţ, Moldova latină şi ortodoxă a prilejuit dezvoltarea unei spiritualităţi autentice. Artă a sfinţirii şi cale a transfigurării, isihasmul intră în spaţiul românesc într-o comuniune naturală cu sufletul românului creştin. Contemporan cu Sf. Onufrie de la Vorona, în secolul al XVIII-lea stareţul Paisie Velicicovschi de la Neamţ a fost cel prin care isihasmul românesc a luat o amploare fără precedent. Cuviosul Paisie a intensificat legătura între viata de obşte si rugăciunea inimii.

Moldova, acest pământ românesc, de-a lungul isto­riei sale zbuciumate, a adunat, aşa cum ne spun cronicile şi vechile pisanii, lumina tainică ce poate fi văzută cu inima, lumină de Dumnezeu dăruită şi revărsată cu îmbelşugare în frumuseţile munţilor şi ale dealurilor, ale biserici­lor, ale susurelor de apă şi ale tainicilor codri, ale ca­selor de gospodari, adevă­rate amvoane care au păs­trat şi transmis credinţa dreptmăritoare, dar mai cu seamă ce străluceşte în chipul credincioşilor care, monahi sau mireni, L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat pe Hristos toată via­ţa lor cu fidelitate şi jertfă, devenind pentru noi icoane strălucitoare şi „lumini de înviere”. Moldova, aşadar, prin frumuseţile ei dăruite cu prisosinţă de Dumne­zeu, a îndemnat totdeauna sufletul omenesc să con­temple „către înălţare şi frumuseţe spirituală, către rugăciune şi elevaţie su­fletească” aşa cum spune IPS Mitropolit Daniel în lucrarea Dăruire şi dăi­nuire. Raze şi chipuri de lu­mină din istoria şi spiritu­alitatea românilor.

Isihasmul ca mod de a fi

Aflată la întretăierea drumurilor, între Orient şi Occident, „în calea tuturor relelor” , cum spune croni­carul, preluând isihasmul de la Athos şi Bizanţ, Moldova latină şi ortodoxă este maica unei spiritualităţi autentice, în care monahis­mul şi credincioşii de la enorii vieţuiesc într-o sim­bioză firească de mărturi­sire a dreptei credinţe.

„Monahismul interiori­zat al fiecărui credincios”, de care vorbea Paul Evdokimov, îl găsim aici, pe că­rările munţilor, în grădi­nile Maicii Domnului, care sunt mănăstirile, şi mai ales în Athosul românesc, care este ţinutul Neamţu­lui. Aici isihasmul, ca no­ţiune şi curent, devine mi­sionar, „înscriindu-se în miezul vieţii bisericeşti şi nu la periferia sa”, dacă preluăm sintagma folosită de Mitropolitul Serafim în lucrarea Isihasmul, tradi­ţie şi cultură românească. Artă a sfinţirii şi cale a transfigurării, isihasmul intră în spaţiul românesc într-o comuniune naturală cu sufletul românului creş­tin. La noi, isihasmul nu este confiscat de monahi şi mănăstire, ci este un mod de a fi, este pacea şi bucu­ria fiecărei rugăciuni care se înalţă nu numai din peşterile şi crăpăturile munţilor, ci şi de pe câm­puri şi ogoare sau din faţa războaielor de ţesut.

În Moldova, monahis­mul nu este nici impus, nici planificat de vreo autori­tate sau modă a timpului. „Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” continuă după otpustul sfintelor slujbe până în amurg, pre­lungire şi permanentizare a „luminii celei adevărate” coborâtă în jertfa lui Hris- tos, care este Liturghia, săvârşită pretutindeni, în munţi şi-n locuri singura­tice, dar şi în mijlocul cetă­ţilor şi al satelor. Filoanele isihasmului şi ale mănăs­tirilor sunt călugării sihaştri care au început să ducă acel „război nevăzut”, po­menit* de Nicodim Aghioritul, pentru liniştea ome­nirii. Cea mai grăitoare dovadă a acestui lucru o reprezintă existenţa unui număr impresionant de mănăstiri şi schituri, unele dintre ele existând chiar dinaintea întemeierii sta­tului feudal Moldova (1359) şi a primelor încercări de organizare bisericească de aici. Toate aceste aşeză­minte monahale au fost şi sunt pentru noi candele care au luminat veacurile. Monahul, prin vocaţia sa spre rugăciune şi medita­ţie, interiorizează în inima sa împărăţia Cerurilor, dar şi taina Crucii lui Hristos, prin răstignirea pati­milor şi învierea sufletului, prin iubire statornică faţă de Dumnezeu, devenind astfel un purtător al Cru­cii, dar şi un pelerin spre împărăţia Cerurilor.

Să trăieşti printre oameni şi totuşi să ai linişte interioară

Dar poate exista oare un călugăr fără să fie isihast? Am putea zice că poate exista, şi am putea zice că nu poate exista! Mai întâi de toate, orice călugăr tre­buie să-şi urmărească îm­bunătăţirea sufletească şi să ajungă la starea de li­niştire. Nepătimirea, după Sfântul Marcu Ascetul, este starea de liniştire. Cine a ajuns la liniştirea sufletească a ajuns la nepătimire. În slujba Sfân­tului Maslu, în a cincea rugăciune se spune, vor­bind cu Domnul Hristos: „Cel ce miluieşti cu liniş­tirea”. Până n-ajunge omul la curăţie sau nepătimire, încă n-a ajuns la isihie (linişte), deci nu e isihast, nu poate fi isihast. Cum se poate ajunge la linişte? Un călugăr trebuie să ajungă la linişte, pentru că acesta este, între altele, şi rostul lui, de a se linişti de patimi şi de orice pornire în rău şi a se fixa în bine. Retrage­rea din lume, în general, este şi pentru încetarea tentaţiilor celor din afară, ca un fel de liniştire. Nu­mai că liniştirea aceasta trebuie realizată şi lăun­tric, nu numai în afară. Se poate întâmpla să ai linişte în afară şi să n-ai linişte înlăuntru; şi se poate în­tâmpla şi invers, să n-ai li­nişte în afară, să trăieşti în zgomot, să trăieşti printre oameni şi totuşi să ai linişte interioară profundă.

Începuturile vieţii monahale în Moldova

Dacă e să vorbim despre isihasm ca realitate is­torică, sigur că nu putem decât să facem referire la începuturile vieţii mona­hale în Moldova. Astăzi nici nu mai poate sta în pi­cioare ipoteza conform căreia monahisul în Moldova este adus (importat) de un­deva, în sensul că ucenici ai Sf. Nicodim de la Tismana au adus în Moldova organizarea monastică, aşa cum afirma N. Dobrescu pe la începuturile secolului al XX-lea. Avem multe motive şi dovezi concludente să credem că viaţa călugărilor autohtoni, încă din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, era împletită cu acest isi­hasm. Mai mult, unii isto­rici au amintit că pe la anul 1210, pe locul actual al cim­itirului Mănăstirii Neamţ, exista o biserică de lemn, numită „biserica albă”, având hramul Sf. Ioan Bogoslovul. Părerea că ucenicii Cuviosului Nico­dim au venit în Moldova poate fi acceptată, dar nu că ei au întemeiat mona­hismul în Moldova, ci nu­mai l-au reorganizat (sau, cum am zice noi, l-au potenţat, l-au întărit, i-au înmulţit valenţele). Având în vedere toate acestea, în­ţelegem şi simţim de ce Neamţul este numit Athosul românesc. Tradiţia lo­cului vorbeşte de un monah îmbunătăţit, pe nume Gherman, care ar fi fost conducătorul primei obşti monahale întemeiate în si­hăstria nemţeană. Acesta, după ce a făcut noviciatul în muntele Athos, s-a reîntors în locurile natale unde a întemeiat o mică comu­nitate monahală, care, în scurt timp, a ajuns la peste patruzeci de monahi. Acest lucru ne demonstrează o dată în plus că monahis­mul în Moldova s-a răspân­dit cu atâta uşurinţă pen­tru că oamenii locului tră­iau deja un „monahism” in­teriorizat, un dor de desă­vârşire, o dragoste intensă faţă de Hristos Domnul.

Aşezăminte monahale după regulile Cuviosului Nicodim de la Tismana

Istoria confirmă că prin venirea în Moldova a ucenicilor Sf. Nicodim de la Tismana, în a doua jumă­tate a sec. al XlV-lea, s-a produs o cotitură remarca­bilă în viaţa călugărească din Moldova, culminând cu începerea construirii aşe­zămintelor monahale, or­ganizate şi conduse după regulile Cuviosului Nico­dim. S-a introdus, astfel, un nou mod de vieţuire, cel de obşte. Asta nu înseamnă că stilul idioritmic a dispă­rut. Mulţi călugări, dornici să se adape din lumina taborică a întâlnirii cu Dum­nezeu prin post, rugăciune şi meditaţie, trăiau izolaţi prin preajma marilor chi­novii, sau chiar departe, pe crestele munţilor sau în liniştea tainică a codrilor. Acest lucru l-a făcut pe teo­logul apusean Bandini (sec. al XVI-lea), care vizitase Moldova, să afirme: „Mun­ţii Neamţului foşnesc de mulţimea sihaştrilor.” Secolele XVI-XVIII con­stituie epoca de înflorire a isihasmului în zona Neam­ţului şi a răspândirii lui în toată Moldova. Bunăoară, pe la sfârşitul sec. al XV- lea, câţiva sihaştri, în frun­te cu monahul Agapie, se stabilesc pe un munte din apropierea Neamţului înte­meind „Sihăstria lui Aga­pie”, astăzi cunoscuta Mă­năstire Agapia. Toponi­mele crestelor din jurul mănăstirilor nemţene (Serghia, Pahomie, Eufrosin, Chiriac) ne dau mărturie că acolo, cândva, cineva a folosit timpul ca scară spre veşnicie, sfinţind creaţia, urmaşii legând numele lor de al munţilor, pentru că ei, sihaştrii, au învăţat să lupte cu ispitele, precum muntele cu stihiile, au învăţat să-şi lumineze su­fletul şi să se îmbrace în mantia liniştii şi a rugăciu­nii, precum muntele cu verdele peren al bradului. De aceeaşi vârstă cu Agapia este şi Sihăstria Sihlei, iar după un secol, isihasmul, rodind atât de frumos şi trainic în pământul mol­dav, apar noi sihăstrii: Sihăstria lui Zosima, pe Valea Secului; Sihăstria lui Chiriac; apoi pe valea Bistriţei, Sihăstria Han­gului, Sihăstria Ceahlău­lui, Sihăstria Poienile, Si­hăstria Durău, sau sihăs­triile de pe valea Horaiţei, pe valea Nichitului, Tarcăului etc. Dar nu numai ţinuturile nemţene se puteau mândri cu astfel de lu­mini în munţi. Să amintim şi de sihaştrii din Moldova de Sus, între tare Cuv. Daniil Sihastrul, duhovni­cul Sfântului Voievod Şte­fan cel Mare. Dacă în sec. al XV-lea existau sihaştri atât de cunoscuţi şi iscusiţi, putem uşor concluziona că nu era un lucru accidental, ci un fenomen de amploare. Monahi îmbunătăţiţi vieţuiau şi în jurul târgului Iaşi, în vechile ctitorii ştefaniene, precum şi în ţinutul Botoşanilor. Acolo, în codrii seculari ai Voronei, şi-au făcut altar de jertfă şi rugă, numeroşi monahi dornici să-şi coboare mintea în inimă şi cerul în minte, ca să-l găsească pe Hristos, Cel care ne caută necon­tenit. Aşa s-a născut Sihăs­tria Voronei, chinovie în care, nu peste mult timp, se va forma Cuviosul Onufrie, originar din Ucraina, considerat sfânt mai întâi de evlavia credincioşilor, iar în urmă cu un an cano­nizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Prin stareţul Paisie Velicicovschi, isihasmul românesc a luat o amploare fără precedent

Contemporan cu Sf. Onufrie de la Vorona, în secolul al XVIII-lea un ma­re cuvios nemţean, stareţul Paisie Velicicovschi, a fost cel prin care isihasmul ro­mânesc a luat o amploare fără precedent. Trebuie fă­cută şi aici o remarcă: dacă isihasmul s-a dezvoltat în Moldova pe timpul lui Paisie, acest lucru se da­torează în parte vieţii şi lucrării lui, dar să nu uităm de „aluatul dospit”, găsit în ăcest ţinut ocrotit de îngerii atâtor mănăstiri şi schituri. Acest lucru ni-l confirmă şi biograful său rus, Cetvericov: „... Paisie ştia că în Moldova înflorea monahismul şi că mulţi călugări ruşi veneau să caute aici un refugiu liniş­tit pentru viaţa singuratică şi tăcutâ”. Însuşi Sfântul Paisie mărturiseşte în car­tea sa Autobiografia unui stareţ că pe vremea lui trăirea isihastă, asemănă­toare cu cea a Părinţilor Cuvioşi de odinioară, se află numai „în aceste două ţărişoare: Moldova şi Valahia”.

Anterior am încercat să schiţez existenţa unei at­mosfere duhovniceşti au­tentice înainte de venirea lui Paisie. „Din Moldova, Paisie a primit primul im­puls spre isihasm” (Anto­nie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea Ortodoxă) pe care l-a dez­voltat apoi la Athos, pentru ca, după aceea, să revină în Moldova, unde a realizat o simbioză între experienţa athonită şi cea locală, mol­dovenească. Nu ne propu­nem să facem o prezentare amplă a vieţii şi activităţii Sf. Paisie Velicicovschi, deoarece aceste teme con­stituie, de fapt, subiecte pentru o lucrare amplă, ci vom puncta câteva aspecte evidenţiind zămislirea unui nou curent isihast, iniţiat de stareţul cu viaţă sfântă al Mănăstirii Neamţ, numit paisianism. Renumele de care se bu­cură astăzi stareţul Paisie de la Neamţ este o consecinţă a vitalităţii mona­hismului românesc din se­colul al XVIII-lea. Feno­menul atât de semnificativ, şi cu însemnate urmări, al emigraţiei monahale ruso-ucrainene, care s-a produs în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi a persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpâ­nire poloneză, ilustrează din plin această afirmaţie. Paisie este unul dintre nu­meroşii clerici ortodocşi care, în decursul timpului, şi-au găsit azil şi mediu prielnic de afirmare în cuprinsul Ortodoxiei şi al culturii româneşti, şi care ilustrează această funcţie a pământului românesc, de adăpost al celor ce nu-şi găseau liniştea şi liberta­tea la ei acasă.

Legătura Intre viaţa de obşte şi rugăciunea inimii

Cuviosul Paisie a făcut trei lucruri deosebite la Mănăstirea Neamţ: a în­mulţit ceea ce a găsit în ex­perienţa şi viaţa duhovni­cească a călugărilor ro­mâni; a adunat ceea ce mai trebuia să adune, şi anume manuscrise greceşti care trebuiau traduse în sla­vonă şi în română; a dăruit celor ce nu aveau spiritua­litatea isihastă, plămă­dită, înmulţită, intensifi­cată aici, la Neamţ (G. Racoveanu, Viaţa şi nevoinţele Fericitului Paisie sta­reţul Mănăstirii Neamţu).

În privinţa intensificării vieţii duhovniceşti a călu­gărilor, el a fundamentat viaţa de obşte pe sărăcia de bunăvoie, totală, şi pe as­cultarea desăvârşită faţă de stareţ, pe citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Pă­rinţi şi pe arătarea dragos­tei creştine faţă de călu­gării care erau mai în vârstă, ajutându-i, în boala ori neputinţa lor, să simtă dragostea lui Hriştos prin slujirea fraţilor. În acelaşi timp, primind pe credin­cioşi cu multă dragoste, fă­cea dovada ospitalităţii tradiţionale călugăreşti. Apoi Cuviosul Paisie a reu­şit să introducă rugăciu­nea inimii în viaţa de obşte, aducând o înviorare a spi­ritualităţii isihaste. Cen­trul vieţii călugăreşti era participarea la toate sluj­bele săvârşite după Tipiconul grecesc. În plus, în afară de participarea la slujbele Bisericii, fiecare călugăr trebuia, în chilia şi la ascultarea sa, să păs­treze tăcere cât este cu putinţă, iar pe buze şi în inimă să aibă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto­sul!”. Deci Cuviosul Paisie a intensificat legătura între viaţa de obşte şi rugăciunea inimii, care se dezvoltase mai ales în mediile în care călugării trăiau izolaţi, în singură­tate, aducând isihasmul în obşte, în chinovie, fapt ce s-a constituit în tăria spiri­tualităţii ortodoxe acelor timpuri grele. (IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în „Cuvânt îna­inte” la Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ) Paisianismul, curentul de care aminteam mai sus, a fost, aşadar, o renaştere spiri­tuală în veacul lui Voltaire, în contrast cu iluminis­mul. în viaţa şi activitatea stareţului Paisie Velicicovschi distingem planul lui Dumnezeu Care a pregătit, pentru români şi pentru Biserica Rusă, o înnoire spirituală de mari proporţii (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Isihaştii sau sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia Ortodoxiei româ­neşti). „În secolul iluminis­mului, al raţionalismului uman, reducţionist şi sără­citor, Cuviosul a adus lu­minile Taborului. A pus pe poziţii antitetice inteligen­ţa despărţită de Dumnezeu şi inteligenţa umană unită cu Dumnezeu prin rugăciune” (Dr. Dan Zamfirescu, Paisianismul, un mo­ment românesc în istoria spiritualităţii europene). A fost instrumentul divini­tăţii, prin care lumea era îndrumată să nu se lege de împărăţiile trecătoare, ci să-şi lege inima de luminile netrecătoare ale Taborului, ale împărăţiei lui Dumne­zeu, lumină pe care sfinţii isihaşti au trăit-o încă din lumea aceasta ca pe o pre-gustare a slavei cereşti” (IPS Mitropolit Daniel, „Vocaţie şi destin filocalic la români”, în vol. Românii în reînnoirea isihastă).

Aşadar, sihaştrii din Moldova, prin viaţa şi jert­fa lor, au devenit vii ca bra­zii şi tari ca stejarii Moldo­vei, iar pentru noi cei de azi sunt icoane de lumină şi viaţă, chemându-ne stă­ruitor la înnoire duhovnicească şi statornicie în credinţă.