Patriarhul Iustin Moisescu - rugăciuni și amintiri la 40 de ani de la trecerea sa la Domnul

La 31 iulie 1986 trecea la cele veșnice Patriarhul Iustin Moisescu, unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din veacul al XX‑lea, cu trei decenii de slujire arhierească: un an Mitropolit al Ardealului, douăzeci de ani Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar nouă ani Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Mulți și‑l amintesc drept tânărul studios care a trecut prin greutăți încă din copilărie. Tatăl său și‑a jertfit viața pe front în toamna anului 1916, iar el a urmat Seminarul destinat orfanilor de război.

După absolvirea studiilor la Câmpulung Muscel, a primit, prin grija Patriarhului Miron Cristea, o bursă care i‑a deschis porțile marilor centre universitare europene. A studiat patru ani la Atena, doi ani la Strasbourg, revenind pentru o vreme în capitala Greciei. Întors în țară, a fost profesor de limba latină la Seminarul „Nifon” din București, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varșovia și, ulterior, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți.

După anul 1948, fiind transferat la Institutul Teologic din București, și‑a consacrat energiile cercetării Sfintei Scripturi, mai ales aprofundării scrierilor Noului Testament, operei Sfântului Ioan Gură de Aur, tâlcuirii parabolelor Mântuitorului și studiului perioadei apostolice.

A fost un teolog cultivat, pentru care cuvântul inspirat al Evangheliei a rămas centrul întregii sale lucrări.

Vremurile pe care le‑a traversat nu i‑au fost prielnice. Regimul comunist a impus numeroase restricții asupra vieții bisericești, limitând libertatea de exprimare a predicării orale, a misiunii și chiar a cercetării teologice. Pentru profesorul și apoi ierarhul Iustin Moisescu, acestea au reprezentat o încercare grea, purtată cu răbdare și demnitate. Poate și de aceea, cei care l‑au cunoscut îndeaproape își amintesc de tăcerea sa adâncă, de sobrietatea și discreția care îi însoțeau fiecare gest. Era o tăcere pe care puțini au înțeles‑o pe deplin, dar care ascundea povara unei mari responsabilități și a unei conștiințe slujitoare.

Și acum, asemenea altor vremuri, slujitorii Bisericii sunt adeseori judecați fără a le fi cunoscute încercările și jertfele. Se dorește, uneori, ca peste memoria înaintașilor să se aștearnă fie vălul uitării, fie cel al umbrele contestării, străine de duhul Evangheliei.

Biserica ne‑a învățat să privim cu recunoștință la cei care au slujit cu credință înaintea noastră, să le cinstim osteneala și să le urmăm credința, așa cum îndeamnă cuvântul apostolic.

Cu puține zile înainte de împlinirea a patruzeci de ani de la mutarea sa la Domnul, am avut o convorbire îndelungată cu unul dintre părinții care au slujit odinioară la Catedrala Mitropolitană din Iași, aducându‑ne aminte de numeroasele evocări pe care le făcea despre Patriarhul Iustin Moisescu fostul său diacon, care l‑a însoțit timp de douăzeci de ani în slujirile și călătoriile sale prin întreaga Mitropolie a Moldovei și Sucevei.

Părintele Partenie Apetrei, devenit mai târziu arhimandrit și mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, a dăruit mărturii din care se conturează chipul unui ierarh de o rară discreție, rigoare intelectuală și așezare lăuntrică. Evocările părintelui Partenie redau nu doar amintirea unor călătorii sau a unor evenimente bisericești, ci și atmosfera unei slujiri care a marcat timp de două decenii viața Mitropoliei Moldovei și Sucevei, cum se numea atunci.

Astfel de mărturii, venite din partea celor care i‑au fost aproape, completează biografia oficială a Patriarhului Iustin Moisescu și ne ajută să descoperim nu doar marele profesor și ierarh, ci și omul discret, purtător al unei cruci grele, care și‑a închinat întreaga viață slujirii lui Hristos și Bisericii Sale.

Patriarhul Iustin Moisescu ne‑a fost evocat ca un om al sobrietății și al unei impresionante stăpâniri de sine. Erau zile în care păstra o tăcere deplină, fără să rostească aproape nici un cuvânt. Cei care l‑au cunoscut îndeaproape înțelegeau că această tăcere nu izvora din răceală sau din depărtare sufletească, ci din povara vremurilor pe care le trăia Biserica și din încercările pe care le purta el însuși cu discreție și demnitate. În anii aceia, când libertatea slujirii și a mărturisirii era îngrădită, tăcerea devenise adeseori o formă de suferință, dar și de rezistență lăuntrică.

În pofida acestor împrejurări, Mitropolitul Iustin era prezent la marile sărbători ale Moldovei. Nu lipsea de la hramul Mănăstirii Neamț, de praznicul Înălțării Domnului, participa adesea la sărbătorile mănăstirilor Văratec și Agapia, iar alteori mergea la Mănăstirea Putna sau la Suceava, vechea capitală a Moldovei, unde, la 24 iunie, lua parte la sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Pretutindeni era întâmpinat cu dragoste de mulțimea credincioșilor care vedeau în el nu doar întâistătătorul Moldovei, ci și un ierarh încercat de vremuri.

Părintele Partenie Apetrei povestea că prezența Mitropolitului era însoțită aproape întotdeauna de cei însărcinați să supravegheze cu strictețe viața bisericească. Așa‑numiții inspectori ai cultelor sau împuterniciții locali cunoșteau până în cele mai mici amănunte desfășurarea evenimentelor și urmăreau cu atenție fiecare mișcare, fiecare întâlnire și fiecare cuvânt rostit de ierarh. Era o permanentă stare de supraveghere, care apăsa asupra întregii vieți bisericești.

Mâhnit de multe dintre situațiile pe care era nevoit să le îndure, Mitropolitul Iustin nu ezita însă să poarte dialoguri directe și chiar ferme cu reprezentanții autorităților. Demnitatea sa nu putea fi intimidată, iar luciditatea cu care privea realitatea acelor ani îl făcea să răspundă cu o ironie fină, dar memorabilă.

Una dintre aceste întâmplări s‑a petrecut la Suceava, înainte de săvârșirea Sfintei Liturghii. În jurul vechii biserici mușatine se adunase o mulțime impresionantă de credincioși, care umpleau până la refuz curtea și împrejurimile sfântului lăcaș. Mitropolitul Iustin l‑a chemat lângă sine pe împuternicitul cultelor, a tras ușor perdeaua ferestrei pentru a‑i arăta mulțimea și, privind spre miile de oameni veniți la rugăciune, l‑a întrebat cu o fină ironie: „Domnule inspector, stăm bine cu ateismul?” Într‑o singură întrebare se concentra răspunsul pe care realitatea îl oferea propagandei oficiale. Firește, asemenea cuvinte nu aveau cum să fie pe placul autorităților vremii.

În lunga sa slujire ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Patriarhul Iustin Moisescu a primit numeroase personalități din întreaga lume, îndeosebi din Europa, oameni de stat, diplomați și chiar membri ai unor familii regale. Printre aceștia s‑a numărat și primarul Parisului, Jacques Chirac, cel care avea să devină mai târziu președintele Franței.

Deși și‑ar fi dorit să poarte cu acesta o convorbire între patru ochi, autoritățile comuniste nu i‑au îngăduit un asemenea dialog. Fiecare întâlnire era atent supravegheată, iar orice discuție putea fi urmărită și interpretată.

Mitropolitul l‑a primit cu ospitalitate la Iași, l‑a însoțit prin ținutul Sucevei și a căutat, prin tot ceea ce i‑a arătat, să‑i ofere o imagine adevărată asupra vieții Bisericii din România. Chiar dacă nu i‑a putut transmite în mod direct ceea ce purta în suflet, frumusețea mănăstirilor, evlavia credincioșilor și demnitatea slujitorilor Bisericii vorbeau de la sine.

Deși Mitropolitul Iustin nu a participat la slujba săvârșită în Catedrala din Rădăuți, oaspetele francez a rămas profund impresionat. Nu doar frumusețea costumelor populare și numărul mare al credincioșilor i‑au atras atenția, ci mai ales noblețea sufletească, credința statornică și ospitalitatea românilor. Probabil că autoritățile și‑ar fi dorit ca vizitatorul să descopere o cu totul altă imagine a realității, însă adevărul nu putea fi ascuns când era întâlnit în viața oamenilor.

La încheierea vizitei, primarul Parisului i‑a oferit Episcopului‑vicar Adrian Hrițcu cartea sa de vizită, pe care era înscris numărul personal de telefon, un gest pe care îl făcea foarte rar. Peste ani, când Episcopul Adrian avea să ajungă în Franța într‑o perioadă de încercare, fostul primar al Parisului nu a uitat întâlnirea din Moldova și i‑a întins mâna cu generozitate, oferindu‑i sprijinul de care avea nevoie. Astfel, o legătură născută într‑o vreme a constrângerilor avea să rodească mai târziu în chip binecuvântat, ca o răsplată a întâlnirii dintre credință și bunătate.

Mi s‑a vorbit adeseori despre bunătatea sufletească a Mitropolitului Iustin Moisescu, pe care sobrietatea sa exterioară o ascundea adesea privirilor grăbite. Cei care l‑au cunoscut îndeaproape știau însă că, dincolo de chipul sever și de tăcerea lui, se afla o inimă largă, sensibilă la suferințele oamenilor și gata să poarte poverile altora.

Părintele Partenie Apetrei își amintea, între altele, de o călugăriță harnică de la Reședința mitropolitană din Iași, care își dorea, ori de câte ori se ivea prilejul, să ajungă în Țara Sfântă. În acei ani, o asemenea călătorie presupunea numeroase aprobări speciale, recomandarea expresă a Mitropolitului pentru obținerea vizei și, mai ales, resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor. De multe ori, dintr‑o fire prudentă și din dorința de a o feri de eventuale neplăceri, Mitropolitul își exprima unele rezerve. Însă, până la urmă, biruia dragostea sa părintească. Cu discreția care îl caracteriza, acoperea cheltuielile fie din veniturile sale personale, fie din fondurile eparhiei, făcând posibilă împlinirea unei dorințe sfinte.

Aceeași grijă a arătat‑o și față de numeroșii monahi și monahii care au fost siliți să părăsească mănăstirile în urma Decretului nr. 410 din anul 1959. Deși nu a avut puterea de a opri aplicarea acestei măsuri nedrepte, care a alungat din vetrele monahale mulți viețuitori, Mitropolitul Iustin a purtat în suflet drama lor. Mulți dintre aceștia au cunoscut înstrăinarea, lipsurile și umilințele unei vieți pentru care nu fuseseră pregătiți, trecând prin încercări dintre cele mai grele.

Mai târziu, întâlnindu‑se cu unii dintre ei și văzându‑le lacrimile, deznădejdea și suferințele adunate în anii de pribegie, Mitropolitul Iustin Moisescu a făcut tot ceea ce i‑a stat în putință pentru a‑i readuce în mănăstiri. Nu de puține ori, asemenea demersuri se făceau fără asentimentul autorităților comuniste, împotriva voinței celor care controlau viața bisericească. A rămas un apărător discret, dar statornic, al celor loviți de încercările vremii, folosindu‑și întreaga autoritate pentru a le reda locul în obștile monahale.

Mitropolitul Iustin Moisescu s‑a dovedit un mare ctitor și ocrotitor al patrimoniului bisericesc. Într‑o perioadă în care politica oficială a statului urmărea limitarea influenței Bisericii, iar Departamentul Monumentelor Istorice și alte instituții exercitau un control sever asupra fiecărei intervenții, el a reușit, prin răbdare și înțelepciune, să restaureze unele dintre cele mai importante mănăstiri ale Moldovei și numeroase biserici de o valoare istorică și spirituală inestimabilă.

După încheierea acestor ample lucrări de restaurare, vechile vetre monahale ale Moldovei au devenit locuri de pelerinaj și de admirație pentru numeroși vizitatori veniți din întreaga lume. Demnitari diplomați, oameni de cultură și turiști străini au descoperit frumusețea patrimoniului românesc, până și reprezentanții autorităților comuniste, care oficial se declarau ostili vieții religioase și restaurării lăcașurilor de cult, au fost nevoiți să recunoască valoarea acestor monumente.

Astfel se explică faptul că atât la Mănăstirea Putna, cât și la Mănăstirea Neamț și, probabil, în alte așezăminte monahale, Mitropolitul Iustin Moisescu i‑a întâmpinat pe conducătorii României de atunci, folosind fiecare prilej pentru a le atrage atenția asupra importanței istorice, culturale și spirituale a acestor monumente, mărturii ale identității și continuității poporului român.

S‑a păstrat amintirea unui incident petrecut la Mănăstirea Neamț, în timpul unei vizite oficiale, între Mitropolitul Iustin Moisescu și soția conducătorului statului. În fața unor cuvinte nepotrivite, ierarhul nu s‑a lăsat intimidat și nici nu și‑a pierdut cumpătul. Cu demnitatea care l‑a caracterizat întreaga viață, a răspuns ferm și la vreme, apărând cinstea Bisericii și a locului sfânt pe care îl reprezenta.

Privind în urmă, se poate spune că Mitropolitul Iustin Moisescu a avut o inimă mare. Dincolo de sobrietatea sa, pe care unii au confundat‑o cu răceala sau indiferența, se ascundea o adâncă iubire de oameni și o grijă atentă pentru cei aflați în suferință. S‑a străduit să ajute ori de câte ori i‑a stat în putere, iar atunci când împrejurările nu i‑au îngăduit să facă binele pe care și l‑ar fi dorit, a căutat, cu aceeași înțelepciune și delicatețe, să nu rănească și să nu pedepsească. Această discreție a milei sale rămâne una dintre trăsăturile personalității sale și o frumoasă moștenire lăsată Bisericii.

Patriarhul Iustin Moisescu s‑a dovedit un neobosit lucrător în Ogorul Evangheliei și un împlinitor al cuvintelor lui Hristos. Încă din copilărie s‑a apropiat de Sfânta Scriptură, iar anii de studii petrecuți în Grecia și Franța au adâncit și mai mult iubirea pentru cuvântul dumnezeiesc. Întreaga sa viață avea să fie o strădanie necontenită de a se ridica la înălțimea Evangheliei pe care o tâlcuia și o propovăduia, convins că adevărata teologie nu se împlinește doar în cărți, ci mai ales în viața trăită după voia lui Dumnezeu.

Arhimandritul Partenie Apetrei a mai împărtășit o amintire deosebit de grăitoare. În anii în care a slujit la Catedra de Noul Testament din București, înainte de a fi chemat la cârmuirea Mitropoliei Moldovei și Sucevei, profesorul Iustin Moisescu a avut prilejul să cunoască numeroși tineri monahi veniți din mănăstirile Moldovei pentru studii teologice. Peste ani, când Dumnezeu l‑a rânduit arhipăstor, și‑a amintit de mulți dintre foștii săi studenți.

Pe unii îi prețuia pentru temeinicia pregătirii teologice și pentru dragostea față de carte, însă pe alții îi purta la inimă pentru o comoară și mai de preț: bunătatea, smerenia și așezarea sufletească. Tocmai pe aceștia i‑a încredințat unor ascultări de răspundere în viața Bisericii, i‑a așezat în fruntea unor mănăstiri sau i‑a recomandat pentru slujirea arhierească, convins că adevărata autoritate în Biserică izvorăște din curăția inimii și din dragostea față de Dumnezeu și de oameni.

O întâmplare păstrată în amintirea celor apropiați exprimă felul în care judeca oamenii. Fiind întrebat de Patriarhul Justinian, în ședința Sfântului Sinod, din ce motive recomandă un anumit monah pentru slujirea arhierească, Mitropolitul Iustin Moisescu a răspuns: „Pentru bunătatea inimii”.

Aceste câteva cuvinte spun mai mult decât orice caracterizare. Ele descoperă nu doar criteriul după care îi prețuia pe ceilalți, ci și ceea ce el însuși considera a fi cea mai mare virtute a unui slujitor al lui Hristos. În gândurile mele, acestea sunt și cuvintele care definesc cel mai bine chipul Patriarhului Iustin Moisescu: bunătatea inimii.

L‑am văzut de câteva ori, dar niciodată nu am avut binecuvântarea de a‑i fi aproape. Despre viața și lucrarea lui am aflat însă multe din mărturiile celor care l‑au cunoscut îndeaproape. Unii dintre aceștia au păstrat în suflet lumina pe care au întâlnit‑o în preajma lui și au dus‑o mai departe, asemenea unei candele aprinse. Alții, așa cum se întâmplă adeseori în istorie și în viața oamenilor, au ales să vadă doar umbrele și întunericul cu care erau deja obișnuiți.

Cred însă că, dincolo de toate încercările și nedreptățile pe care le‑a îndurat, Patriarhul Iustin Moisescu s‑a străduit neîncetat să le dăruiască oamenilor ceea ce avea mai de preț: bunătatea inimii sale. Aceasta a rămas adevărata lui moștenire și predica pe care a rostit‑o fără cuvinte.

La patru decenii de la mutarea sa la Domnul, Patriarhul Iustin Moisescu nu are nevoie de elogii speciale. Ceea ce îi putem oferi este rugăciunea Bisericii, care nu încetează niciodată pentru cei care au slujit cu credincioșie Sfântul Altar, și rugăciunea tuturor celor care l‑au cunoscut, l‑au iubit sau au aflat din curgerea vieții sale. Încă mai trăiesc oameni care l‑au întâlnit, care îi poartă amintirea și care pot mărturisi despre bunătatea, demnitatea și înțelepciunea lui.

Rugăciunea, unită cu amintirea care s‑a păstrat după trecerea a patruzeci de ani, este asemenea unei lumânări care continuă să ardă înaintea lui Dumnezeu, întru pomenirea unui mare ierarh slujitor al Bisericii lui Hristos.