Pelerinaj duhovnicesc pe potecile de la Bălteni-Cocioc

În preajma Bucureștilor sunt anumite locuri care bucură sufletul, unele prin simpla lor situare în mijlocul creației lui Dumnezeu, altele prin istorie, artă, ori frumusețe și taine negrăite.

Pentru un locuitor al Cetății lui Bucur nu cred că sunt multe destinații atrăgătoare precum cele de la Bălteni‑Cocioc. Biserica de acolo dă mărturie de câteva veacuri despre cuvintele Domnului: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Vechea zidire, în parte restaurată și încă așteptând splendoarea înnoirilor, se învecinează cu locuri de poveste.

Codrii de odinioară, care tăinuiau pe oamenii ce se arătau a fi iubitori de lumină și făuritori de lucruri pline de încântare, au fost întotdeauna frați cu românul.

Dacă o parte dintre Codrii Vlăsiei s‑au pierdut, o alta a rămas să mărturisească despre acest tezaur verde, care face parte din istoria noastră de demult.

Din vestitele braniști mai întâlnim astăzi pâlcuri atât în preajma Snagovului, străjuind statornic istorica mănăstire, cât și pe lângă chinoviile de maici de la Țigănești sau Pasărea și alte locuri.

Așa se întâmplă și la Bălteni‑Cocioc, unde pădurea unește localitatea cu Mănăstirea Țigănești, loc iubit cândva de marii sihaștri, apoi de regii României și de conducătorii țării care au urmat până în vremea noastră, izvodind acolo un tărâm plin de frumusețe care i-a încântat pe mulți în decursul anilor.

Sinaia, Săvârșin și Scroviștea! Trei localități unde întâlnim povești pline de tâlc și istorisiri memorabile ale regilor și demnitarilor români din ultimul timp.

Apropiată de Scroviștea, dar mai veche în zidirea ei, biserica de la Bălteni‑Cocioc ar putea să‑și recapete într‑o zi frumusețea de altădată. Pentru aceasta așteaptă ca un preot râvnitor să privească spre ea, admirând și prețuind mai întâi istoria care o aureolează, apoi frumusețea locului, asemenea dumbrăvilor din preajma Carpaților, umbrite de arbori seculari și de miresme nemaiîntâlnite, care oferă celor din zonă un adevărat Rai.

Sunt unii care, locuind în asemenea priveliști, doresc într‑o zi să se împărtășească de frumusețile netrecătoare ale Grădinii lui Dumnezeu.

Așa poate fi numit și locul despre care vorbim.

Ajuns în fața sfântului lăcaș, în zidurile căruia curgerea timpului a lăsat multe răni, m‑a întâmpinat preotul pensionar Mihai Aurică, un om așezat, înțelept, care a predat Religia și Limba franceză după 1990 la școala din Bălteni‑Cocioc. Mi‑a mărturisit cu mâhnire că instituția de învățământ din localitate s‑a desființat, cei câțiva copii ai localității mergând mai departe până la Periș. Așa s‑a întâmplat, din nefericire, în foarte multe sate românești. Dar locul acesta nu trebuie să se piardă!

Părintele mi‑a mai relatat că de curând, în această parohie, în așa-numitul cartier Brâncovenesc, s‑au așezat mai multe familii tinere cu copii, iar pruncii umplu duminica și în sărbători biserica.

Întrucât cei mai mulți dintre ei sunt iubitori de frumos și de arhitectură românească, și‑au construit casele după canoanele vechi, mănăstirești și nobile deopotrivă, construcții care trebuie perpetuate, întrucât cândva ele au uimit lumea.

Un astfel de cartier cu suflu nou și eleganță arhitecturală aduce bucurie Bisericii și oamenilor.

Aș putea spune că noile case au împrumutat de la biserica monument istoric niscaiva note arhitecturale, care amintesc celor din veacul XXI de arhitectura boierească și țărănească răzășească de altădată a Valahiei.

Pentru bucureșteni și nu numai, o vizită la biserica din Bălteni‑Cocioc și în cartierul numit după iubitorii de frumos Brâncoveni poate constitui un veritabil pelerinaj.

Învățăm din fiecare întâmplare, de la fiecare om pe care‑l întâlnim. Asemenea oameni, uneori neînsemnați și trecuți cu vederea, sunt și cei pe care un ierarh de vrednică pomenire îi numea sfinții preoți de la țară. Întrebat de ce sunt sfinți preoții de la țară, a replicat: pentru totala lor dăruire, pentru uitarea de sine, pentru jertfa personală și a familiei lor și pentru dăruirea multora dintre ei întru slujirea Evangheliei.

Așa rămâne în gândul meu și preotul care a păstorit aproape 40 de ani Parohia Bălteni‑Cocioc.

În vremea slujirii sale, în jurul anului 2000, prin Direcția monumentelor istorice, biserica parohiei, cu o vechime de peste 400 de ani (prima atestare fiind din secolul al XVI‑lea), a fost restaurată, schimbându‑se acoperișul cu draniță (șiță) și beneficiind de multe lucrări de refacere a monumentului.

Dincolo de realizările administrative, m‑a impresionat mărturisirea părintelui Mihai, care spunea că ori de câte ori apărea în public, la Sfânta Liturghie sau diferite Taine și ierurgii ale Bisericii, se afla într‑o permanentă stare de emoție, pe care uneori nu o putea controla.

Povestea că un preot trebuie să fie totdeauna capabil să vorbească, să fie sfătuitor bun, iar el se considera cumva mai prejos în această misiune.

A depășit cu greu starea amintită, și spunea că doar odată cu pensionarea a fost eliberat de o anumită angoasă pe care o simțise în anii din urmă.

Aflând că una dintre fiicele lui a urmat Conservatorul, devenind apoi profesor de flaut și doctor în muzicologie, chiar dacă a crescut în această parohie modestă, cu puțini credincioși și posibilități materiale insuficiente, mi‑am dat seama că fiica preotului poartă cu ea frumusețea și cântecul pe care l‑a ascultat de timpuriu în acest loc de poveste.

Poate că va fi învățat din trilurile păsărilor, din cântul greierilor sau, pesemne, dintr‑un tainic lied al locului. Toate acestea au recomandat‑o mai târziu să studieze muzica, atât de profundă și complexă în același timp.

Astfel de frumuseți le poartă cu ei oamenii sensibili, care duc, oriunde s‑ar afla peste ani, ce au văzut sau întâlnit în copilărie, cuminecându‑se și minunându‑se de frumusețea lui Dumnezeu prezentă într‑un astfel de loc.

Discutând cu părintele, am aflat un lucru pe care doresc să‑l consemnez, pentru a nu fi acoperit de uitare.

În vremea slujirii lui, la începutul anilor ’90, într‑o noapte de Înviere, printre participanți, fără să fi fost anunțat, s‑a aflat și președintele României de atunci, venit cu soția și cu o parte dintre colaboratori.

Stăteau, după mărturia preotului, într‑un colț al curții, ascultând slujba și rămânând până la un moment dat în atmosfera sărbătorii Învierii Domnului.

Înainte de plecare, preotul s‑a apropiat de președinte, i‑a oferit lumânări și tămâie, mulțumindu‑i pentru vizită. Prezența lui era într‑un fel legată de Reședința Prezidențială de la Scroviștea, loc preferat și al Casei Regale, unde regi, prinți și mai apoi conducători ai României se retrăgeau în popasuri de odihnă și lucrare, într‑un cadru natural de excepție, căutând liniștea și contemplația, atât de importante în anumite momente din viață.

Vizita la Bălteni‑Cocioc, trecerea pe lângă domeniul de la Scroviștea, arhitectura locuințelor înălțate în ultimii ani de către oamenii locului sau de cei din Capitală oferă nădejdea că satele dimprejurul Bucureștilor se vor menține, iar frumusețea unora, dacă nu a tuturor, va spori în anii care vor urma.

O călătorie la Bălteni‑Cocioc este de fapt un itinerar pe un tărâm al frumuseții, recomandat bucureștenilor și celor mai de departe, în care pot întâlni și admira tainele lui Dumnezeu revelate înaintea noastră.