Pelerinajele: recrudescența unui fenomen misterios

După ani de campanie furibundă contra lui Dumnezeu, a Bisericii, a cle­ru­­lui și a poporului dreptcredincios, forțele ateiste au rămas fără suflare în fața evenimentului public de la Iași: pelerinajul la moaș­tele Sfintei Cuvioase Parascheva. Desigur, nu exult acum - cu mârlănie confesională satisfăcută - la dezamăgirea pro­gresiștilor de a vedea ecranele tele­vizoarelor și rețelele de socializare anunțând cifrele pelerinajului moldav: peste 350.000 de credincioși care s-au perindat prin fața raclei, peste 30.000 de oameni prezenți la slujba în aer liber din 14 octombrie. Adică aproximativ 2,5% din popula­ția țării s-a deplasat spre locul unde, într-o raclă de argint, se află moaș­tele aproape milenare ale unei copile de pe malul Bosforului...

Ce arată acest lucru? O credință puternică a oamenilor? O stare de disperare și confuzie în fața evenimentelor care vin în cascadă? O forță a rugăciunii colective? Un semn al abdicării totale în fața voinței lui Dumnezeu și a sfinților Săi? O dragoste nestăvilită față de Cer, o dorință irepresibilă de mântuire? O povară uriașă de necazuri și dorinți neîmplinite? O formă de socializare offline, dar în priză directă om cu om? Acestea, dar și alte multe explicații nu fac decât și mai anevoioasă decriptarea fenomenului de la Iași. Căci pentru a ne păstra conexiunea la realitate trebuie să încercăm dacă nu o explicație, cel puțin o analiză rapidă.

În modernitatea pe care o traver­săm, comoditatea la care te invită so­cializarea prin rețele este una care lenevește, atrofiază nervul întâlnirilor directe. Ba chiar am văzut cu ochii mei cum oameni de diferite vârste erau ieșiți „împreună” în spa­ții publice, însă cu ochii nedezlipiți de ecranele prin care conversau de zor... cu alții. Apropierea din rețea poate atrage însingurarea față de cel de lângă tine. Cu alte cuvinte, te afli la Caracal, dar ai vrea să fii, în acel moment, la Ibiza. Și, prin re­țele, o poți face conversând în timp real cu „Ibiza”; cu cel absent, adică, dar prezent în spațiul virtual.

Schimbând puțin planul, comunicarea virtuală funcționează excelent în cazul sfinților, cu efecte incre­dibile. Nu vă mirați, explic imediat mecanismul: ești pe pământ, dar vrei să fii cu sufletul în lumea nevăzută, să poți comunica, vorbi cu persoana cerească iubită. Fără nici un dispozitiv în afară de sufletul propriu care are o conexiune infinit mai mare de 5G, dacă și-o activează; fără nici o aplicație, în afară de rugăciunea personală și comunitară; fără nici un cost, în afară de durerea de genunchi sau de foamea care te macină, după o zi de post aspru; fără nici un tip de abonament în această rețea cerească, totul fiind la liber.

Ieșind din zona comparațiilor (mai mult sau mai puțin) metaforice, afirm faptul că mișcarea aceas­ta extraordinară, această migrațiune duhovnicească sezonieră (de Sfântă Mărie, la Sfântul Ioan cel Nou, la Cuvioasa Parascheva, la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, la Sfânta Filofteia, la Sfântul Mina etc.) este așezată pe „curenții” Sinaxarului, care poartă spre destinație mulțimi mari de închinători. E drept, în istoria lor românii nu au înregistrat mari navigatori sau exploratori, nu au descoperit teritorii exotice, insule îndepărtate. Dimpotrivă. Au stat locului, în bătătură - așa cum se spune. Însă au descoperit cerul și poarta de intrare spre el, care sunt sfinții. Această „hartă” duhovnicească s-a încrustat deja în ADN-ul lor, de generații întregi. Iar acum, ca la un semn, ceasul interior începe să ticăie. GPS-ul s-a activat, călătoria poate începe... Vânt din pupa, pupători de moaște! Al vostru este cerul, luați-l cu asalt!