Pelerinajul, trup și suflet

Am participat pentru prima oară la pelerinajul de la Iași, la Sfânta Cuvioasă Parascheva, apoi la cel de la București, la Sfântul Dimitrie cel Nou, în toamna anului 2008. A trecut multă vreme de atunci, 15 ani, iar între timp am cunoscut numeroase pelerinaje din țară, chiar și din străinătate. Cu toate acestea, încă mă întreb cu mirare și mereu proaspătă curiozitate: care este dimensiunea cea mai profundă a pelerinajului, dincolo de miracolul Credinței (cu majuscule!), cel care oricum nu se poate explica în cuvinte, ci doar trăi, experimenta?

Cred însă că o parte din interogația de mai sus, legată de „profunzimea” înțelegerii pelerinajului, se află în felul în care corpul (trupul) pelerinului trăiește și se implică la rândul său în experiența totală a actului pelerin. Iar când afirm aceasta, mă gândesc nu doar la perioada efectivă petrecută în rândul de așteptare, ci și la alegerea hainelor adecvate condițiilor meteo din acea perioadă, transportul bagajelor, hrana necesară trupului. Chiar dacă este un lucru știut de mai toți cititorii Ziarului Lumina, simt nevoia să repet faptul că în lumea ortodoxă pelerinajul este diferit de cel din lumea catolică, chiar dacă scopul final este același: întâlnirea cu Sacrul, în forma sa cea mai pură, contactul și împăr­tă­șirea (difuzarea) ulterioară a acestuia. Pentru credinciosul catolic, pelerinajul este decalat spațial și temporal, în sensul că acesta trebuie să străbată o distanță considerabilă, timp de zile sau chiar săptămâni, înainte de a ajunge la țintă - a se ve­dea cazul cel mai cunoscut, Santiago de Compostela, pentru care cărările de pelerinaj străbăteau Europa medievală. Pentru ortodocși, pelerinajul este „comprimat”, efortul („jertfa”, așa cum i-am spune într-un sens mai spiritual) ține de intensitatea și calitatea acestuia. Pelerinajul ortodox din România constă într-un rând de așteptare, cu dimensiune spațială și temporală variabilă (de la câteva ore la zeci de ore). Are ca punct de plecare racla sfinților expusă spre închinare și firul, rândul de pelerini. Odată intrat în rând, pelerinul este considerat a fi pregătit să aștepte atâta timp cât va fi nevoie pentru a ajunge la raclă, pentru închinare.

Cel mai credincios prieten și sluji­tor al pelerinului și, paradoxal, ob­sta­col este tocmai corpul/trupul acestuia. El, trupul, suportă capriciile vremii, are nevoie de hrană și de apă, simte nevoia de odihnă, obosit fiind, sau este plin de energie și de voie bună, în ciuda tuturor greu­tă­ților. Prin „trup”, pelerinajul poate fi înțeles altfel. Dacă mass-media din România ar percepe mai în profunzime semnificația și importanța corpului pelerinului, poate că ar prezenta mai respectuos și cu mai multă deferență distribuția de hrană din timpul așteptării la rând, celebrele (și foarte gustoasele, dar asta-i altă poveste) sarmale, dincolo de dimensiunea de hrană rituală, care-i bucură pe cei care oferă și primesc, deopotrivă.

Trupul pelerinului este o respirație materializată a sacrului

Rândul de așteptare este în general un spațiu închis, mărginit de obstacole naturale și artificiale (gardurile Jandarmeriei) în care se întâlnesc temporar oameni de toate vârstele și profesiunile, uniți de același gând și aceeași căutare. În interiorul acestui spațiu restrâns, trupul pelerinului ocupă la rândul său un alt spațiu, care se poate mări sau micșora. Metaforic vorbind, trupul pelerin devine un spațiu care se deplasează fluid într-un alt spațiu mai mare, ordonat, al rândului, cu sco­pul de ajunge la punctul final, lu­minos și sacru, al raclei(lor). Pentru a asigura această fluiditate, apare ca necesară prezența clerului la pe­­lerinaje (care disciplinează canonic și spiritual pelerinul, pe lângă ritua­lul propriu-zis) și al forțelor de ordine, pentru a evita incidentele inevitabile în această acomodare permanentă de trupuri și spații în interac­țiune continuă.

Aș îndrăzni să afirm, după atâția ani de experiență în pelerinaje (iertare, uneori noi, pelerinii, suntem ușor orgolioși, dar nu răutăcioși), că eu personal am ajuns să recunosc pe­­le­rinul „adevărat” de cel grăbit, su­­­perficial, care doar bifează un obi­ec­­­tiv și nu trăiește cu adevărat minu­nea sacrului, după felul în care acesta își poartă și își „arată” trupul. Pe­le­rinul „adevărat” (folosesc mereu ghi­limele, sunt conștient că este riscant să-i împarți în categorii, pentru că nu vom ști niciodată ce este în sufletul unui om), cel care vine în pelerinaj de o manieră realistă, asumată, este pe deplin conștient de tru­pul său. Îi poartă de grijă, dar nu ostentativ, îl îmbracă, hrănește, odihnește și adă­postește. Trupul are grijă de trupuri, în sensul că nu încearcă să avanseze în rând fără motiv, nu le ocupă micro-spațiul celor din jur, este respectuos și-i ajută pe cei mai slabi „tru­pește” din apropiere. Trupul unui pelerin cu experiență are un ritm, o prezență și o ținută aparte. Un astfel de pelerin este pelerinajul însuși, transmite celor din jur o emo­ție aparte, ca un coridor care ne invită să descoperim și să trăim, la rândul nostru, miracolul pelerinajelor.

La final, aș putea spune că trupul pelerinului este o respi­rație materializată a sacrului. Dar ce este mai fizic și mai apropiat decât propria noastră respirație? Prin trup, ajungem la suflet și viceversa. Înțe­legând mai bine corpul/trupul pelerinilor, înțelegem mai bine pelerina­jul, această extraordinară călătorie către esența credinței.