Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Pentru un muzeu al crucilor de cimitir din satele românești

Pentru un muzeu al crucilor de cimitir din satele românești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Costion Nicolescu - 25 Apr, 2021

Moartea a fost omorâtă în chiar lăca­șul ei întărit, în mormânt, acolo a fost călcată și strivită cu moartea Mântuitorului. Drumul spre grădina pierdută a raiului a fost redeschis acolo, într-un cimitir. ­Cimitirul ca grădină care trimite la Grădină.

Și ce frumos ne dădeau acest sentiment vechile cimitire de țară, adevărate grădini în jurul bisericii, cu casa parohială într-o latură! Copiii preotului și prietenii lor jucându-se firesc printre morminte, în această grădină, arătând astfel firescul intrării, după învierea lui Hristos, într-o altă relație cu moartea și cu viața de dincolo de orizontul acestei lumi trecătoare. Exista o anumită înţeleaptă familiaritate. Este o stare pe care o descoperea și copilul Lucian Blaga: „Vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților”  (Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937 în ședința solemnă a Academiei Române). Excepțională remarcă: Patria ca teritoriu al Părintelui ceresc, al lui Dumnezeu, și, ca teritoriu al părinților pământești, udată spiritual de Sângele lui Hristos și însămânțată cu oasele jertfelnic roditoare ale ascen­denților pământești.

Crucea îl însoțește pe om până la capătul drumului vieții pămân­tești și dincolo de el. Cimitirul satelor românești este unul care pune bine în evidență legătura organică dintre Cruce și Înviere, cum se află ea în conștiința țăra­nului român. Vechile cimitire țărănești, cu lanurile lor de cruci, sunt ceva fabulos. Sunt cimi­tire-grădini, exuberante, prietenoase, colorate şi înmiresmate, lu­minând în aşteptarea învierii de obşte... Nu au nimic sinistru sau morbid în ele. Trimit tainic la Înviere. Crucile din cimitire își au viața lor. Cu timpul ajung a fi povârnite, intrate în pământ, răsturnate, iar în final îngrămădite sub vreun pom pentru sfârșitul lor... Dar mereu fru­musețea lor și trimiterea de duh rămân nealterate.

Cât de frumos scria Ioan Alexandru: „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră,/ să nu se molipsească pământul rămas viu/ în libertate”. Un cimitir unde: „La margini cresc pruni și meri/ Și se văd flori mirositoare,/ aburul lor pătrunde în lucruri/ până departe”  (Ca în paradis în Viața deocamdată). În cazul lui era vorba despre cimitirul de la Topa, de lângă Huedin (pe care poetul o numea Topa Deșartă), unul cu cruci de mormânt masive și mai înalte de un stat de om. Un fel de codru de cruci, extrem de impresionant vizual, cu mare impact emoțional asupra ființei tale. Fotografii vechi (unele aflate în colecția Muzeului Țăranului Român) ne arată felurimea și frumusețea crucilor din vechile cimitire de țară.

Există o mare diversitate a crucilor de mormânt pe teritoriul României, spunând despre o exprimare artistică specifică fiecărei zone. Ar fi de amintit, spre exemplificare, și fenomenul cu seturile de cruci pictate din Oltenia, descris pe larg într-o lucrare a noastră (Sufletul între rai și iad, o viziune tradițională românească asupra judecății particulare). La moartea omului se pun trei sau patru cruci pictate: în afară de cea unanim îndătinată de la căpătâiul mormântului, mai sunt crucile de la fântână, de la punte, de jurământ. Cele din urmă se constituie în pâlcuri sau, respectiv, grupate în pomi sau se pun pe garduri. Cu câtă îngerească logică și simplitate îmi spunea o bătrână, într-un cimitir din acea zonă, în cursul unei cercetări de teren, că o cruce de lemn este de preferat uneia din alt material, pentru că și Domnul Hristos a purtat o cruce de lemn! Ar mai fi de semnalat faptul că în unele sate (de ex. Câlnic, lângă Sebeș) se pun la mormânt, în loc de crucile obișnuite, cruci esen­ția­lizate în stâlpișori, iar pe aceștia păsări sculptate, ce vor să spună despre suflet ca pasăre. Sunt de luat în seamă și cu totul excepționalele cruci din piatră de Buzău din câmpia Bărăganului și de pe dealurile buzoiene. Sunt numai câteva exemple, din sutele de variante care se găsesc probabil pe întreg teritoriul României.

Când mergi într-o localitate nouă pentru tine, cimitirul îți poate fi revelator pentru duhul locului respectiv. Pentru că spune atât despre cei plecați din această lume, cât și despre urmașii lor și despre finețea relației lor cu Dumnezeu. Vechile cimitire de țară erau nesfârșit de smerite și cu totul prietenoase.

Ar fi extraordinar dacă Biserica noastră ar putea realiza undeva un muzeu în aer liber, desenat eventual sub forma hărții României (dar nu neapărat), în care să fie prezentate vechi cruci de mormânt din sate din fiecare zonă etno­grafică a țării. Ar trebui realizat cât mai repede, până ce modelele urbane nu vor copleși cu totul pe cele din vechiul sat românesc. „Exponatele” s-ar putea aduna cu destulă lesniciune prin implicarea preoților, ­deoarece ei sunt prezenți până în ultimul cătun. Într-un astfel de muzeu te-ai putea plimba pe alei sau așeza pe bănci și să admiri cruci extraordinare, încărcate de istorie și patinate de timp, plantate printre straturi de flori, și ele tot de soiul celor din cimitirele de țară. Undeva ar putea fi plasat și un mic pavilion în care să fie expuse fotografii vechi și noi, citate tematice din marii noștri scriitori, vechi documente semnificative. Ar fi un muzeu unic în lume! Folosul spiritual și pedagogic ar fi de netăgăduit. Ar fi totodată identitar, o ­minunată carte de vizită pentru străinii care vor să ne cunoască.