Peste 70 de ani întru slujirea Domnului

În anii învăluiți de amintire, când vremea părea să curgă mai încet, iar sufletul era mai atent la șoaptele lui Dumnezeu, mă aflam pentru câteva zile în binecuvântatul ținut al Câmpulungului Moldovenesc.

Un loc în care frumusețea nu se arăta doar privirii, ci se așeza adânc în inimă, ca o pecete de lumină. Am poposit la Vama, într‑un colț de lume în care liniștea și tradiția își dădeau mâna cu o noblețe rară, iar împrejurimile se deschideau ca o icoană, zugrăvită de Dumnezeu Însuși. După trecerea atâtor ani, chipul acelor locuri îmi rămâne proaspăt, aducând înaintea ochilor mănăstirile Putna, Sucevița, Moldovița, Rarău și Voroneț, adevărate făclii de credință aprinse în inima Bucovinei. La fel și cei care și‑au deschis inima, Aurelia și Traian Axentioi, primitori amfitrioni ai acelor vremuri...

Într‑una dintre zilele acelea, ne‑am îndreptat pașii către Mănăstirea Moldovița. Era perioada anilor ’80 ai regimului comunist, când multe dintre așezămintele monahale purtau povara unor îngrădiri grele, însă harul lui Dumnezeu nu înceta să strălucească peste ele. Deși încercată, mănăstirea rămânea cunoscută nu doar în țară, ci și peste hotare, ca o mărturie a frumuseții credinței ortodoxe.

Cu puțin timp înainte, UNESCO îi oferise acea recunoaștere de mare preț, cunoscută sub numele de „Mărul de Aur”, o cunună nevăzută a valorii sale universale. Mulți se întrebau atunci, cu uimire și poate cu o ușoară nedumerire, de ce Moldovița și nu alte vetre pline de istorie și har, precum Sucevița, Dragomirna sau Putna. Și totuși, în taina acestei alegeri se ascundea strălucirea picturii sale exterioare, scenele de o rară profunzime, unice în patrimoniul artistic românesc și chiar în cel al universalității...

Ajunși din nou la Mănăstirea Moldovița, pe care o mai cercetasem și în alte rânduri, am început să deslușesc, cu o emoție tot mai adâncă, frumusețile și tainele ei. De data aceasta, ne‑a fost călăuză și gazdă o monahie de o aleasă delicatețe sufletească, maica Lucia Moroșanu, a cărei prezență luminoasă a lăsat în sufletul meu o amprentă de neșters. Am fost mișcat de deschiderea și dăruirea ei față de noi, niște simpli elevi de seminar, care, în alte împrejurări, poate am fi trecut neobservați. Dar, în chilia ei modestă și totuși plină de o frumusețe tainică, am fost primiți cu ospitalitate caldă care nu izvorăște din convenție, ci din inimă: o dulceață gătită în cuhnia mănăstirească, apă rece și mai ales pacea unei prezențe binevoitoare.

Acolo, între pereți împodobiți cu icoane lucrate cu multă măiestrie, am descoperit nu doar arta, ci și o lume întreagă de jertfă și chemare. Am aflat că frații ei, Mihail și Gavriil, erau pictori cunoscuți și prețuiți în întreaga lume ortodoxă, iar un alt frate, preot, purta în sine același dar binecuvântat al zugrăvirii sfintelor chipuri. Parcă întreaga familie fusese chemată să slujească frumuseții care nu piere, care îndreaptă sufletul spre cer.

Și, pe măsură ce ascultam, se descoperea înaintea noastră și povestea vieții ei, împletită cu istoria încercată a monahismului românesc.

Monahia Lucia intrase în Mănăstirea Moldovița în a doua jumătate a veacului trecut (1951), cu câțiva ani înainte de durerosul decret din anul 1959, care avea să lovească atât de greu viața monahală. Era doar o copilă când a trecut pragul mănăstirii (16 ani), dar atunci a învățat rânduiala slujbelor și a tipicului, îndeosebi frumusețea cântării bisericești, pe care le‑a păstrat ca pe o comoară de neprețuit. A purtat la început numele de Harisia rasofora.

Când a venit vremea încercării și a fost nevoită să părăsească mănăstirea împreună cu celelalte surori, nu a pierdut însă ceea ce dobândise. Cele învățate între zidurile sfinte au însoțit‑o în lume. A slujit mai departe prin cântare la Mănăstirea Voroneț, care în acea vreme funcționa ca și biserică de parohie, aproape de locurile copilăriei sale. Astfel, chiar și în vremuri potrivnice, flacăra chemării monahale nu s‑a stins, ci a ars mai departe, tăcut și statornic, ca o candelă aprinsă în fața lui Dumnezeu.

Privind înapoi la aceste întâlniri și locuri, înțeleg că ele nu sunt doar amintiri, ci daruri. Sunt mărturii că, dincolo de istorie și de încercări, frumusețea credinței rămâne nebiruită, iar oamenii care o trăiesc devin, fără să știe, icoane ale unei lumi mai înalte, în care totul se luminează în prezența lui Dumnezeu.

În același timp, cu o dăruire care nu căuta răsplată, ci doar bucuria slujirii, ea s‑a aplecat și asupra ostenelii de a‑i călăuzi pe pelerinii care veneau în număr tot mai mare la mănăstirile cu pictură exterioară din nordul Moldovei, adevărate Evanghelii în culori vii.

În acei ani, când dorul de frumusețe și de Dumnezeu îi aducea pe oameni din toate părțile, prezența ei devenea o punte între sufletul căutător și comoara tainică a acestor locuri. Cu răbdare și cu blândețe, a slujit până în clipa binecuvântată în care i s‑a îngăduit întoarcerea la Mănăstirea Moldovița, locul slujirii dintâi.

În această vatră monahală, a fost aproape de chipuri luminoase și vrednice de pomenire: arhimandrita Magdalena Andronic, stavrofora Cecilia Negraru, maica Lavrentia Niță și celelalte starețe care au purtat grijă de mănăstire vreme îndelungată, peste șaptezeci de ani de trudă și rugăciune. În preajma lor, maica Lucia s‑a plămădit ca un suflet ales, crescând în bunătate și în bunăvoință, asemenea unei flori care, în tăcere, răspândește mireasmă fără să știe.

Harul a rânduit ca pașii ei să ajungă și în cetatea sfântă a Ierusalimului, într‑o vreme în care asemenea pelerinaje erau rare și greu de împlinit. Legăturile familiei Moroșanu cu lumea ortodoxă, întinse până în Grecia, Cipru și Țara Sfântă, au deschis căi prin care lucrarea lor a rodit în locuri binecuvântate.

Frații Moroșanu au fost chemați, la rugămintea Patriarhului Justinian Marina, să împodobească biserica închinată Bunei Vestiri din Nazaret, locul unde cerul s‑a plecat către pământ prin cuvântul Arhanghelului. Iar maica Lucia purta în suflet acele întâlniri ca pe niște odoare de preț, împărtășindu‑le cu drag celor care îi treceau pragul.

Din aceste pelerinaje și trăiri, a dobândit o experiență duhovnicească puțin întâlnită în acele vremuri.

Dar, mai presus de toate, ceea ce strălucea în ființa ei ca o lumină neapusă erau smerenia și ascultarea - virtuți care nu se dobândesc ușor, dar care susțin întreaga zidire lăuntrică a omului.

Ani mulți, greu de cuprins în cuvinte sau în calcule omenești, s‑a dăruit pe deplin vieții de la Mănăstirea Moldovița: în rugăciune, în cântare, în ascultări gospodărești, în primirea oaspeților și în cuvântul bun rostit la vreme potrivită. Toți o socoteau pe maica Lucia o adevărată prezenţă duhovnicească, nu prin titluri, ci prin trăire.

Între toate aceste daruri, milostenia rămâne ca o pecete de lumină, deplină, fără margini, care nu făcea deosebire între ceea ce era al ei și ceea ce primea. Totul devenea prilej de dăruire: colaci, fructe, prinoase aduse la biserică erau împărțite cu o bucurie curată, ca și cum ar fi fost primite chiar atunci din mâna lui Dumnezeu. Viețuitoarele de la Mănăstirea Moldovița mărturisesc că, până aproape de plecarea ei din această lume, maica Lucia a împrumutat bani pentru a cumpăra mere și alte bunătăți, pe care le oferea cu aceeași dragoste celor săraci și celor care îi treceau pragul.

Astfel, viața ei a devenit o tăcută Liturghie a inimii, în care fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare dar se prefăceau în jertfă de iubire. Și, privind la ea, înțelegem că adevărata bogăție nu stă în ceea ce păstrăm, ci în ceea ce dăruim cu inimă largă și smerită.

În anii binecuvântați petrecuți la Mănăstirea Moldovița, fiind ucenică la stăreție încă din vremea arhimandritei Magdalena și apoi a urmașele ei, maica Lucia a devenit martoră și părtașă la o puternică revărsare de oameni și suflete. A cunoscut nenumărați oaspeți veniți de departe, purtând în inimă dorul de Dumnezeu, oameni importanți cu nume sonore, dar și oameni simpli ai locului, înrădăcinați în credința strămoșească.

Împreună cu frații ei, născuți într‑o familie cu șapte copii, din așezarea Bucșoaiei, aproape de Gura Humorului, au devenit pildă pentru credincioșii și monahii acestui ținut. Viața lor, țesută din muncă, credință și jertfă, strălucea ca o lumină în mijlocul unei epoci adesea întunecate.

Maica Lucia Moroșanu și frații ei au slujit Biserica într‑o vreme de grea încercare, sub apăsarea regimului comunist, iar apoi au cunoscut și anii unei libertăți mai largi, după schimbările vremurilor. Dar, dincolo de toate aceste treceri istorice, statornicia lor a rămas neclintită, asemenea unei lumânări aprinse în bătaia vântului, care nu se stinge, ci luminează tot mai puternic.

Privind în urmă, se poate spune că maica Lucia a avut un rol hotărâtor în formarea duhovnicească a fraților mai mici, crescându‑i în spiritul credinței și al slujirii.

În călătoriile mele din ultimii ani, am întâlnit mărturii ale lucrării familiei Moroșanu în Nazaret, în Grecia și în Cipru, unde biserici împodobite de mâna fraților maicii Lucia poartă pecetea unei frumuseți care înalță sufletul. Între acestea amintim în mod deosebit catedrala închinată Nașterii Maicii Domnului din Limassol, Cipru, unde slujește de mulți ani Mitropolitul Atanasie, loc în care culoarea și rugăciunea se întâlnesc într‑o armonie sfântă.

De asemenea, cu o strălucire aparte, se arată pictura bisericii închinate Maicii Domnului din Nazaret. Istoria acestei lucrări dezvăluie mărinimia românilor și, în chip deosebit, deschiderea inimii Patriarhului Justinian Marina. Mitropolitul de atunci al Nazaretului, Isidoros, a cerut ajutor, iar Patriarhul a răspuns cu generozitate, trimițând doi pictori, și anume pe frații Mihail și Gavriil Moroșanu. Aceștia au zugrăvit biserica ridicată pe locul Bunei Vestiri, iar lucrarea lor a fost încununată în vremea începutului de păstorire a Patriarhului Iustin Moisescu, de fericită pomenire, devenind o mărturie peste timp a legăturii dintre Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Română.

Învățăturile, grija și dragostea maicii Lucia nu au rodit doar în viața ei, ci s‑au revărsat și în lucrarea fraților săi, ca o binecuvântare care s‑a întins dincolo de hotarele unei familii, atingând țări și popoare diferite.

Dumnezeu i‑a dăruit ani îndelungați, pe care i‑a trăit cu liniște și cu rod bogat, ca o toamnă plină de lumină.

Iar atunci când a venit vremea să treacă din această lume s‑a îndreptat, cu sufletul împăcat, către întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Obișnuită cu frumusețea blândă a Obcinelor Bucovinei, cu dealurile lor line și împădurite, a trecut din locurile pământești în grădinile negrăite ale Raiului, pentru care s‑a ostenit o viață întreagă, purtând în inimă lumina credinței și taina unei iubiri care nu apune.